Într-un text de săptămâna trecută vorbeam despre teatrul independent și despre direcția greșită în care se consumă mare parte din efervescența lui. Pentru că angajările sunt blocate în teatre de ani întregi, pentru că salariile angajaților sunt extrem de mici, pentru că este inflație de absolvenți, într-un cuvânt pentru că multă lume vrea să facă teatru și nu are unde, teatrul independent s-a transformat într-o supapă, spuneam. Și cei mai mulți dintre actori au nevoie să trăiască, deci fac teatru în zona independentă ca să câștige ceva… Comentariile și mesajele mă fac să revin.
Nu, n-am încercat nicio clipă să spun că se îmbogățește cineva în zona independentă. Discuția pe care o propuneam și pe care o las deschisă este despre calitatea acestor spectacole.
Desigur, banii sunt extrem de puțini și bineînțeles că se știe că, de cele mai multe ori, costumele sunt din șifonierul de acasă și că „investiția” aproape că nu se recuperează. Însă, dincolo de toate aceste adevăruri, mai există unul. Și anume că, da, mulți dintre cei care fac teatru în zona independentă – adică fără bani – o fac sperând să câștige ceva, ca să poată trăi. Ceea ce e perfect normal. Dar tocmai acest fapt le alterează calitatea… Prea puține dintre spectacole și prea puțini dintre artiști, din păcate, își permit să fie cu adevărat „independenți” și să caute, să inoveze, să încerce… ceea ce ar fi – ar trebui să fie, într-o lume normală, sensul teatrului independent. „Independența” e o stare pe care teatrul independent din România n-o trăiește cu adevărat decât parțial și asta, tocmai din pricina unei lumi strâmbe în care trăim cu toții și în care luptăm pentru supraviețuire. Teatrul independent, din acest punct de vedere, este poate mai aproape de „oglinda societății” decât oricare altă formă de teatru, pentru că aici se simt direct toate cutremurele. Problema pe care o susțin în continuare este că, din acest motiv, teatrul independent este mai puțin decât ar trebui să fie și decât ar putea să fie. Și asta e o tristețe. Sigur că e ușor să faci mari producții când ai bani, așa cum se întâmplă în teatrele de stat – unde, nu e mai puțin adevărat, șușele curg gârlă fără nicio scuză și sunt prezentate drept mari producții. Sigur că actori de prestigiu care n-ar avea nicio nevoie să joace în producții de doi lei o fac de multe ori, la adăpostul propriului nume și, da, umplu săli în toată țara și pun prețuri lipsite de bun-simț la bilete, vânzând subcultura pe post de cultură. Tristețea e însă că ei devin un exemplu și că alterează spiritul „independent” adevărat, care din fericire există, dar este, și el, în pericol.
Însă nu e mai puțin adevărat că există și mulți „independenți” care își propun s-o pună de o șușă și că astfel de spectacole au fost prezentate și în Festivalul Independent „de orice” (mai puțin de bani) Undercloud, și amestecate printre unele de o reală valoare și vândute pe picior de egalitate. Iată problema cea mare și pericolul: faptul că, de dragul efervescenței din lumea teatrului independent, de dragul spiritului viu sunt acceptate de-a valma, în aceeași oală, și producții destinate să fie îndoielnice, destinate unui divertisment de proastă calitate.
Nu lipsa fondurilor și a costumelor este cea mai mare problemă – deși este o problemă –, ci spaima că, dacă ieși din zona ușurelului și a șușei, nu câștigi. Or, o să revin la experiența Academiei lui Andrei Șerban. La Mogoșoaia, am văzut capodopere născute din nimic. Fără bani, fără fonduri, cu actori extraordinari… Despre acel spirit e vorba și despre adevăr.
Print