Discuții aprinse despre teatrul independent și actorii independenți au încins spiritele la acest început de an. Ce este sau ce nu este teatrul independent? Cât de independent este teatrul independent și cum anume se raportează actorii neangajați în teatrele de stat la acest fenomen sunt întrebări la care ne propunem să răspundem pe larg într-un număr viitor dedicat acestui fenomen din ce în ce mai puternic, în contextul social de azi și pe o piață care produce mult mai mult decât poate consuma.
Dacă suntem de acord că teatrul independent, dincolo de faptul că nu este susţinut de la buget, ar trebui să se constituie într-o mișcare artistică, o mișcare de substanță, sub semnul diversității, care să „caute forme noi”, să experimenteze și să se opună conformismului care, fără îndoială, se regăsește în teatrul de stat, atunci ceea ce oferă în prezent zona independentă este, sigur, destul de departe de așa ceva.
În teorie, teatrul independent, alternativa la teatrul din instituțiile de stat, propune „altceva”, este expresia unei căutări autentice. Urmărește să se adreseze şi să formeze un alt tip de public, să fie nou, să fie o reacţie/ replică la ceva, să caute o formă de originalitate, să nu fie vetust, să rişte, să încerce, să fie revoluţionar – în formă, în idee, în interpretare etc. În practică însă, pentru cine urmărește fenomenul îndeaproape, este evident că lucrurile stau cu totul altfel. Cele mai multe montări se încadrează într-o zonă mai degrabă conformistă, comodă, spectacolul nedepăşind cu nimic zona divertismentului lights de televiziune. Într-o lume în care actorii se zbat să supraviețuiască, spectacolele produse în spațiul independent, din motive lesne de înțeles, caută succesul la public. Fie că e vorba de textul ales, de temă sau de numele actorilor. Comedioare ușurele, la care reacțiile publicului din sală sunt ceva de genul „Bă, ăsta e penal, să mor io” – asta e replică auzită și culeasă la una dintre cele mai recente prezențe la Godot… O fi bine? O fi rău? Până la urmă există un cerc al cauzalităților, nu? Și din păcate în acest moment se poate alcătui un portret-robot al spectacolului de teatru independent, cu cea mai mare vizibilitate: piesă în două-trei personaje, de obicei comedie dulce-amară, de obicei subiect din realitatea imediată, de obicei jucate superficial (și aici întrebarea e de ce). Spre deosebire de teatrele subvenționate, unde regizorul dictează, iar numele lui este considerat o garanție a calității, în teatrul independent contează mai puțin numele regizorului. Și asta, pentru că spectatorul vine să vadă povești și actori, mai puțin concepții regizorale complicate și curajoase. Nu-i ciudat? Până la urmă, independența ar trebui să însemne în primul rând curaj…
Pe de altă parte, în București ceva mai rapid, în țară mult mai încet, se înmulțesc pe zi ce trece micile teatre așa-zis independente. Numai la sfârșitul lui 2015 și la începutul lui 2016 au mai apărut câteva. Într-o capitală cu relativ puține instituții de spectacol, este, în principiu, un lucru bun. Mai multe spații de joc înseamnă diversitate, înseamnă concurență, deci calitate. Înseamnă „opoziție” la sistemul de stat, înseamnă libertatea de a încerca. Dar, la fața locului, lucrurile arată cu totul altfel. Peisajul este următorul: pentru că angajările sunt blocate în teatre de ani întregi, pentru că salariile angajaților sunt extrem de mici, pentru că este inflație de absolvenți, pe scurt, pentru că multă lume vrea să facă teatru și nu are unde și cum, teatrul independent s-a transformat într-o supapă. Și e evident că scopul principal este câștigul financiar (oricât de mic, tot e mai bine decât nimic). Cu foarte, foarte puține excepții în câteva locuri, de care ne vom ocupa îndeaproape (precum UNTEATRU, Replika, Teatrul de Artă, care au alte scopuri declarate), dorința de a crea un act artistic, un manifest al unei generații, de a veni cu ceva nou rămâne, din păcate, pe plan secundar. Pe lângă ele, există haotic încercări în spații mici, care se deschid peste noapte și cel mai adesea se închid la fel de repede. De obicei diferența o face lipsa banilor, care prea rar poate fi acoperită. Nu e un secret că de cele mai multe ori costumele pentru spectacol provin din dulapul de acasă al actorilor și că „investiția” aproape că nu se recuperează. Și toți acești factori, de fapt, alterează calitatea. Prea puține dintre spectacole și prea puțini artiști își permit să fie cu adevărat „independenți”. De ce s-a ajuns în acest punct? Iată o întrebare pentru care vom căuta în curând răspunsuri în discuții ample cu creatorii din această zonă. Asta cere piața? Asta cred creatorii că cere piața? Asta vor ei să-i ofere pieței?
Print
“Dacă suntem de acord că teatrul independent, dincolo de faptul că nu este susţinut de la buget, ar trebui să se constituie într-o mișcare artistică, o mișcare de substanță, sub semnul diversității, care să „caute forme noi”, să experimenteze și să se opună conformismului care, fără îndoială, se regăsește în teatrul de stat, atunci ceea ce oferă în prezent zona independentă este, sigur, destul de departe de așa ceva.”
Mi se pare o discutie mai generoasa despre conformismul in teatrul de stat, unde exista bani de la bugetul de stat si unde creatorii desavarsiti pot cauta forme noi, cu riscul de a nu prinde la public. Apoi, ce cumintenie este in teatrul de stat in 2016 asta e de speriat. Eu platesc din buzunarul meu aceste spectacole cuminti si nu trebuie cumva sa imi scot banii ca sa pot plati si alte spectacole care nu spun nimic in teatrul de stat? Da doamna, am regizat doua spectacole la Godot, foarte cuminti, cu teme dulci si amare, sa placa la oameni. S-a repetat insa cu dedicatie, cu pasiune, cu nopti nedormite, cu actori disponibili si dedicati. Da, ne-am adus haine de acasa si in unele cazuri ne-am sponsorizat productiile cu banii nostri. Noi ne intalnim inainte de spectacol, ne conectam la tema aia dulce amara, cum e ea, asa facila si pentru public. Ne facem meseria. Momentam ne-o facem asa, light. Dar suntem cinstiti, ceea ce nu pot sa spun despre multi artisti din teatrele de stat. Poate avem timp sa vorbim putin si despre acest stat atat de comod, ca prea mi se pare ca e buba la noi. Si nu e.
adevarul e ca generatia asta de “independenti”n-are coaie…fac pipi pe ei ca vor muri de foame si au transformat godot ul intr-un fel de mini palatul copiilor, tot facatori de suse. dar cu “insomnii…”.adica suse “mai de bun simt”.praf se va face de nonconformism in teatru.in urma cu vreo 10 ani mai faceau pe la Green sau Act chestii neortodoxe, cu succes, ca “Stop the tempo, Sex, Drugs, rock n roll, Deformatii, Cucuienfrunte…”acum zero.adica faceti fratilor si chestii “dulci-amari”pt.banuti, da’mai dati si cu capul c’altfel zice astia batranii ca n-aveti sange in instalatie si o parte din publicul “mai nelinistit” care nu vrea ”dulcegarii-amare”destul de importanta parte.daca le dati numa’telenovele teatrale nu e bine mamica, se strica gustul publicului si asa paradit!paradit de ionel caramitru si tnb ul lui cu capodoperele Dineu cu prosti, Insirte margarite, Barfe, zvonuri si minciuni…e.t.c.Si sa stiti mama, ca si chestiile nonconformiste aduce public daca e facute cu un cap si o inima.e mmai greu, da’se merita…!
Multumesc mama pentru sfat. O sa te ascult, asa cum am facut-o intotdeauna.
Alex Bogdan – ai perfecta dreptate. Daca exista zone culturale neacoperite in teatrul romanesc (educatia publicului fiind una din cele mai fierbinti, cultura in educatie s.a.) nu li se poate cere tot artistilor independenti sa suporte riscurile. Initiativa trebuie sa vina, intr-o forma sau alta, din surse bugetare, ca pentru orice activitate care nu implica ”succes de casa”.
Pentru ”mama”: doamna, dar ce limbaj, ce exprimare! Cu adevarat demne de un discurs despre cultura! Cat despre nonconformism – sa stiti ca se mai fac o gramada de lucruri si in zona asta, mai cu sacrificii, mai cu finantari… Dar de, e usor sa iti dai cu parerea si sa dai cu piatra!
In acest sens va invit la unele din spectacolele pe care eu sau colegi de-ai mei le-am facut numai in ultimul an: ”Fight Club”, ”Testament”, ”O calatorie cu Sisif”, ”Romania 2050”, o buna parte din spectacolele de la UNTEATRU… Mai vorbim dupa ce veti viziona macar o parte dintre aceste spectacole. Dar, cum spuneam, exista o voluptate a criticii cu orice pret careia cu greu ii putem rezista.
Cat despre expresiile nu tocmai binevoitoare cu care ii gratulati pe colegii mei care fac spectacole la Godot, data viitoare cand va veti exprima despre ei sa aveti in vedere urmatoarele 2 aspecte: 1. am vazut vreunul din acele spectacole? Daca da, atunci ce parere critica concreta, onesta pot exprima despre ele in cunostinta de cauza? 2. daca aceste spectacole n-ar exista atunci un numar foarte mare de tineri artisti s-ar deprofesionaliza rapid si peste cativa ani nu vom avea ce pune in locul generatiilor care acum sunt la apus si pe care le admirati atat. Deja am prea multe exemple de colegi extrem de talentati care s-au lasat de meserie pentru ca nu au mai avut loc de atatea ”cate-n luna si in stele”. Dar vad ca ”tabara adversa” nu are parte de atata atentie critica. Asa ca atunci cand colegul Alex Bogdan vorbeste despre insomnii si daruire, ar trebui aplaudat si incurajat, nu invinuit ca nu are c***e.
Mai ganditi-va. Nu e frumos.
domnu’Radu,nu admir niciun caramitru si niciun malaele dimpotriva imi place nebunia pe care nu o mai prea vad printre colegii mei,tineri.Raducule mama si mai invata si tu sa faci teatru,nu te erija in faze de astea de zorro al noii generatii,ca nu esti….sunt altii mult mai indreptatiti sa o faca.ii preferam pe lia bugnar sau alex bogdan.hai gura mica,gata cu vocalizele, si la treaba,ca am vazut vreo doua spectacolashe d’ale matale si ne-am strepezit de slabe ce erau.
Doamna, gusturile nu se discuta, iar aici nu e un concurs de spectacole, care sunt mai reușite și care nu.
Eu doar v-am atras atenția asupra limbajului și a judecăților de valoare pe care le faceți acolo unde nu este cazul. Văd că brusc Alex Bogdan a devenit, de la o postare la alta, dintr-un artist fără c***e – un preferat. Asta doar ca să nu pierdeți ocazia să dați în mine.
În asemenea condiții nu cred că avem o discuție sau o dispută.
O să fac și eu ca el: o ascult pe mama și merg să mai învăț să fac teatru :)))
Până atunci mai mergeți și Dvs. și învățați puțină civilizație. Din acest punct de vedere mă bucur că nu v-au plăcut spectacolele mele, atunci aș fi fost chiar îngrijorat 🙂
Aaaa, și ce îmi place asta cu ”colegii mei mai tineri”. Să înțeleg că sunteți… actriță? În cazul asta poate ar fi util numele adevărat și spectacolele alea multe și bune în care ați jucat, nebunia pe care nu o mai regăsiți dar pe care Dvs o aveți, chestii din astea simple și importante din care să învățăm și noi, ăștia mai tineri, netalentați și lipsiți de nebunie…