După ce a montat spectacole de operă pe cele mai mari scene ale lumii, Andrei Şerban alege pentru inaugurarea clădirii teatrului şi operei din Iaşi „Indiile galante”. Extraordinara lucrare a compozitorului francez Jean-Philippe Rameau, pe care regizorul a mai pus-o în scenă la Opera Garnier din Paris, în 2003, este o premieră în România din mai multe puncte de vedere. Este pentru întâia oară când opera lui Rameau se montează pe o scenă românească şi, mai mult, este pentru întâia oară când se pune în scenă o operă barocă, aşa cum spunea Andrei Şerban. Vorbim în acest caz despre o desfăşurare de forţe extraordinară, de peste o sută de artişti implicaţi şi de şapte sute de costume…
Vorbim despre un spectacol care ar putea sta pe scena oricărei mari instituţii de gen din lume. Vorbim despre o montare care merită, cu siguranţă, un drum până la Iaşi, pentru a vedea un spectacol de operă şi balet unic în România, pentru a asculta o muzică minunată, pe imagini minunate, pentru a vedea o trupă care funcţionează excelent şi o foarte frumoasă sală de teatru şi de operă (a cărei renovare s-a încheiat de curând) sau pentru a-l vedea pe Andrei Şerban dansând „pipa păcii” la sfârşit…
Nu mi-am propus o cronică a „Indiilor galante”, ci, mai degrabă, o poveste despre o poveste. Există atât de puţine montări în lumea spectacolului românesc, de orice fel ar fi el, care să aibă ca primă şi declarată intenţie delectarea spectatorului, încât „Indiile galante” nu poate fi considerat decât o „rara avis”. Deloc întâmplător, Andrei Şerban alege pentru inaugurarea Operei din Iaşi (în aşteptarea „Troienelor” care va avea premiera în luna decembrie) acest basm exotic, această lume plină de culoare şi de farmec şi o muzică încântătoare. „În acest peisaj frământat al vieţii, în care invidia, frustrarea, resentimentul alcătuiesc regula, o operă barocă necunoscută nu face decât să ne bucure. În primul rând muzica lui Rameau este frumoasă, sinceră, pură. Ascultând-o, ai impresia că respiri aerul de superioară, detaşată, olimpiană indiferenţă faţă de mizeriile clipei. Subiectul e dragostea sau mai precis căutarea ei în diverse locuri exotice, pe ţărmuri imaginare, unde nu există frustrare, ură şi niciunul din sentimentele negative cu care ne confruntăm zilnic.” Sunt cuvintele lui Andrei Şerban, care răspund cel mai bine la întrebarea „De ce Indiile galante?”.
O poveste cu zei şi iubiri secrete, care începe undeva în nori, acolo unde zeiţa tinereţii şi zeiţa războiului se înfruntă, fiecare cu armele ei, una îndemnându-i pe tineri la dragoste, alta chemându-i la luptă… O poveste în care Amor, îmbrăcat în roşu, se joacă tot timpul cu săgeţile fermecate (un Amor care nu de puţine ori seamănă cu un Mefisto simpatic…) şi iubirile se leagă după pofta lui. O poveste cu prinţese şi prinţi, cu ţărmuri exotice unde îndrăgostiţi despărţiţi de soartă se regăsesc fericiţi, unde un Paşă plânge după o iubire nefericită… O poveste ce ajunge până pe tărâmul incaşilor, acolo unde dragostea dintre un conquistador spaniol şi frumoasa prinţesă Phani merge până la Soare, iar preotul cultului soarelui, săvârşeşte din gelozie ritualuri care provoacă incendii cumplite şi erupţii vulcanice… O poveste în care florile cântă…
Aşa cum o concepe Andrei Şerban, toată această lume e ca un vârtej de energie în care se topesc universul în care trăim, cu gesturi, mişcări şi imagini, şi toate poveştile de dragoste de la începutul lumii şi până azi. Un moment de frumuseţe pură şi tulburătoare precum cel în care corul urcă în loje şi, cântând, aruncă peste întreaga sală petale de trandafiri rămâne cutremurător. Şi toate episoadele care se desfăşoară pe scenă în cele aproape trei ore sunt – pentru publicul de teatru sau de operă din România – din altă galaxie…
Spectacolul reia coregrafia (Blanca Li) şi scenografia celui de la Paris (Carmencita Brojboiu adaptează scenografia Marianei Drăghici), iar ceea ce se întâmplă pe scena de la Iaşi face parte din acelaşi „cum să faci imposibilul posibil” tipic lui Andrei Şerban. De ce? Pentru că totul este viu, pentru că toţi soliştii se mişcă pe scenă ca nişte actori adevăraţi, pentru că oricine ar veni la spectacol nu poate să nu se împrietenească pe loc cu opera, chiar dacă până atunci nu i-a gustat farmecele, pentru că fiecare imagine pe care o creează şi fiecare moment înseamnă şi emoţie, şi bucurie – două stări ocolite de teatrul românesc al momentului, din multe şi variate motive. Iar faptul că Andrei Şerban alege să monteze acum un astfel de spectacol, de la care publicul iese râzând şi plângând, înseamnă o nouă cale, un nou început…
Print