Bunătatea a devenit o calitate alterată de percepţie, mode şi viteza grăbită a vieţilor noastre. A fi bun azi e destul de diferit de bun-ul de ieri. Bun înseamnă să te descurci, să te adaptezi, să te strecori, de ce nu – să te fofilezi, să reuşeşti cumva, indiferent de mijloace, să îi laşi în urmă pe cei, eventual, la fel de buni sau chiar mai buni ca tine. E bine să fii bun? Se pare că da. Dar a fi bun şi bunătatea au ajuns să mai aibă prea puţine în comun. Cel bun de acum nu prea mai ştie ce înseamnă aceea bunătate. Cumva şi sonoritatea cuvântului duce cu gândul la ceva de demult, arhaic, aproape uitat. Bunica, poate, avea bunătate şi era bună în bunătatea ei. Dar uitându-ne în jur vedem din ce în ce mai mulţi buni şi foarte buni care se luptă să fie cei mai buni în varii foarme şi prea puţină bunătate.
Piesa „20 de minute cu îngerul” de Aleksandr Vampilov vorbeşte despre bunătate pe limba bunilor de azi. Şi despre cum poate fi pedepsit cineva care, din bunătate, alege să facă un gest de neînţeles pentru lumea în care nu şi-a ales să trăiască: realitatea. Montarea lui Felix Alexa de la Sala Studio a Teatrului de Comedie este un exemplu de manual al unui spectacol reuşit tocmai pentru că nu îşi propune să fie mai mult decât este; grija pentru detalii, relaţii, caracterizarea personajelor şi mesajul nealterat al piesei sunt evidente şi îşi ating exact scopul. Nici mai mult, nici mai puţin. Fără excese, fără demonstraţii de forţă, fără briz-brizuri. Sincer, simplu, matematic aproape. Şi tocmai din acest motiv, spectacolul funcţionează – spectatorii primesc o poveste spusă cap-coadă cu ritmul adecvat, cu o morală clară, cu câteva tente de umor, cu o urmă de emoţie şi cu asumare justă.
Doi bărbaţi se trezesc într-o cameră de hotel după două zile de beţie şi vor să continue ce au început. Păcat, doar, că nu mai au bani. Disperarea lor în crescendo în faţa ipotezei de a se trezi de-a binelea e condusă cu mult control şi discernământ artistic de Alexandru Conovaru (Anciughin) şi Gabriel Răuţă (Ugarov). Doi camrazi de pahar, nu neapărat prieteni în viaţa de zi cu zi – un şofer şi un funcţionar aflaţi în delegaţie. Lupta lor parcă pe viaţă și pe moarte pentru câteva ruble, pentru câteva copeici măcar, pentru o sticlă de bere sau de vodcă este pe cât de înduioşătoare, pe atât de atroce şi dezumanizantă. Fără a fi nicio secundă vulgari sau respingători, aceşti beţivi de cursă lungă au o umanitate profundă; nevoia lor acută e nu doar enunţată, ci amplificată de gesturi şi acţiuni. Îi crezi şi îi compătimeşti, chiar dacă în sinea ta consideri viciul demn de acuze.
Apariţia deus ex-machina a lui Dan Tudor (Homutov) – străinul care răspunde prompt strigătului disperat de la fereastră al însetaţilor lipsiţi de mijloace materiale, este momentul în care începe glisarea către o situaţie absurdă. Se trece de la un realism descriptiv onest, la un fantastic-naturalist cu accente groteşti. Omul senin, cu aer neutru, care vorbeşte puţin şi răspunde precis le oferă o sumă mare de bani fără niciun alt motiv decât acela că vrea să ajute. Dezinteresat. Fără nicio şmecherie. No hidden catch, No strings attached. Iar în realitatea noastră aşa dezumanizată şi egoistă cum ne-a devenit, mărinimia a devenit sui generis. Nu se poate să nu mai fie şi altceva la mijloc. Trebuie să existe o chichiţă. Şi dacă nu altfel, atunci cu forţa şi tot vom scoate noi din tine perfidia din camuflată în spatele bunătăţii ăsteia extincte. Părerea asta de bun simţ se amlifică şi e susţinută nu doar de cei doi colegi de cameră, ci şi de camristă – Mihaela Teleoacă (Vasiuta) şi de vecinii lor de cameră – Bogdan Cotleţ (Bazilski), Anghel Daian (Stupak) şi Irina Ştefan (Faina). O întreagă faună dezlănţuită care trebuie să îşi scoată aevărul propriu cu orice preţ din gura acestui înger cu părul vâlvoi picat din lună, pesemne.
Sentimentele contradictorii bine strunite şi argumentaţia în buclă parcă în faţa stăruinţei sincere de a face bine şi atât se acumulează şi se amplifică în expresie foarte bine dozat până la un deznodământ care aduce puţină emoţie şi linişte. Actorii controlează cu multă măsură intensităţile şi reuşeşsc să construiască o tensiune de calitate. În spaţiul la fel de contorsionat şi plin de muchii drepte, linii frânte şi vârfuri care stau să împungă din pereţi creat de Andrada Chiriac minţile se contorsionează şi sufletele se micesc pentru a dibui ce vrea să însemne de fapt bunătatea asta care se trezeşte să ne disturbe existenţa.
„20 de minute cu îngerul” este un spectacol fără culmi. Nu epatează cu nimic, dar nici nu cade în plasa fuşerismului funcţionăresc. Nu este un spectacol-vedetă, dar este, poate, cu mult mai rotund şi mai performant decât cele care se vor a fi. Povestea bunătăţii pedepsite, a vinei şi a egoismului reinterpretat e spusă pe înţelesul celor buni de astăzi. Şi atunci pleci din sală cu o temă pentru acasă – nu prea grea, dar satisfăcătoare pentru ca rotiţele minţilor mereu încinse să aibă ce toca.
Teatrul de Comedie
„20 de minute cu îngerul” de Aleksandr Vampilov
Traducere: Mașa Dinescu
Regia: Felix Alexa
Ilustrația muzicală și light design: Felix Alexa
Scenografia: Andrada Chiriac
Asistent scenografie: Simona Marcu
Distribuția: Gabriel Răuță, Alexandru Conovaru, Dan Tudor, Mihaela Teleoacă, Bogdan Cotleț, Anghel Damian, Irina Ștefan
Foto: Mihaela Marin
Print