În fiecare an, de Ziua Mondială a Teatrului (27 Martie), un artist de renume internaţional este invitat să transmită un mesaj lumii teatrale. Jean Cocteau, Judi Dench, Václav Havel, Peter Brook, Pablo Neruda, Arthur Miller, John Malkovich sunt doar câţiva din cei care au avut această onoare în ultima jumătate de secol, de când ITI (International Theatre Institute) a iniţiat sărbătoarea. Anul acesta, dramaturgul (dar şi actorul, directorul de teatru, compozitorul şi laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 1997) Dario Fo şi-a început mesajul astfel: „Cu mult timp în urmă, Puterea a rezolvat problema intoleranţei faţă de actorii Commedia dell’Arte, alungându-i din ţară. Astăzi, actorii şi companiile de teatru au dificultăţi în a găsi scene publice, teatre şi spectatori, din cauza crizei. De aceea, conducătorii nu mai sunt preocupaţi de problemele controlului asupra celor care se exprimă cu ironie şi sarcasm, de vreme ce nu mai e nici loc pentru actori, nici public căruia să se adreseze. Dimpotrivă, în timpul Renaşterii, în Italia, cei care deţineau puterea s-au văzut nevoiţi a face un efort semnificativ pentru a-i ţine pe aceşti Comedianti la distanţă, căci aveau parte de un public prea mare.”[1]
Această din urmă situaţie pare a se regăsi în ceea ce se întâmplă în Ungaria prezentului. Partidul naţional conservator Fidesz, condus de actualul premier Viktor Orbán, deţine două treimi din majoritatea parlamentară. Îi stă alături Jobbik, o grupare radicală de dreapta, mult diferită de partidele de orientare similară din Europa. Antisemitismul, homofobia şi, în genere, naţionalismul sunt duse la extrem. Constituţia „retro” adoptată în urmă cu doi ani, precum şi măsurile dure, aproape dictatoriale ale guvernului, ignorând adesea principiile democratice ale statului de drept, par a conduce Ungaria pe o cale primejdioasă. Departe de mine gândul de a politiza un articol de gazetă teatrală, dacă semnalul de alarmă tras de recent încheiatul showcase maghiar de la Budapesta, prin selecţia sa artistică, n-ar fi fost atât de puternic.
Organizat de Asociaţia Criticilor de Teatru Maghiari (A Színházi Kritikusok Céhe), The Hungarian Showcase s-a desfăşurat pe parcursul a opt zile (2 – 9 martie) în capitala vecină. Scopul principal: de a prezenta cele mai bune producţii de teatru din Budapesta, ale teatrelor de stat sau independente – mici şi mari, vechi şi noi, pe texte clasice sau originale, creaţii ale unor regizori mai puţin cunoscuţi sau deja celebri (Róbert Alföldi, Viktor Bodó, Kornél Mundruczó, Béla Pintér, Andrei Şerban). Selecţionerii – Andrea Tompa, Bea Barda şi Tamás Jászay – au preferat contemporanul în toate formele sale teatrale, arătând lumii realităţi maghiare (cu dificultăţile lor economice şi social-politice) din perspectivă istorică, în spectacole şi întâlniri provocatoare, îndemnând la reflecţie. Din întregul showcase am aflat lucruri despre Ungaria şi cultura sa (cu valori, dar şi cu probleme) imposibil de înţeles de la Bucureşti. Şi, mai ales, am văzut zi de zi, seară de seară „produsele” remarcabile ale pedagogiei teatrale maghiare: actori şi regizori absolvenţi, în majoritate, ai Universităţii de Teatru şi Film din Budapesta. Indiferent că joacă sau montează pe scena Naţionalului, în teatre sau locaţii precum „Katona József”, „Örkény”, „Szkéné”, „Maladype”, „MU”, „Jurányi”, „Tráfo” sau „Krétakör”, sau chiar în sălile universităţii, numitorul comun pare a fi acea disponibilitate scenică generată de o disciplină creatoare şi un simţ al colectivităţii, remarcate şi în alte comentarii personale legate de teatrul maghiar – dinăuntrul şi din afara ţării. Gest matematic, antrenament fizic şi vocal regăsit în performanţa scenică, luciditate, rigurozitate, detaşare (uneori brechtiană) spre atingerea acelei simţiri a simţirii, raţiune şi control al jocului şi, mai presus de toate, umor. O stare favorabilă creaţiei… Nimic lăsat la voia întâmplării.
Pe aceste date actoriceşti s-a bazat şi Andrei Şerban, care a regizat la Teatrul Naţional din Budapesta un text deopotrivă controversat şi premiat la începutul anilor ’90 – „Îngeri în America” de Tony Kushner. Premiera maghiară a avut loc toamna trecută şi, la rândul său, nu a fost ferită de probleme, surclasate însă de un copleşitor succes de public al spectacolului. Nu doar datorită calităţii sale artistice incontestabile, a valorii regizorului şi actorilor, ci şi a unor suprapuneri de date şi poveşti valabile hic et nunc, imposibil de ignorat emoţional.
Rolul principal al lui Prior Walter (homosexualul bolnav de SIDA) îi revine actualului (încă) director al Naţionalului, cunoscutul actor şi regizor Róbert Alföldi, şi el un personaj extrem de controversat în ultimii cinci ani, de când a preluat conducerea acestei instituţii-simbol pentru maghiari. Acuzat politic de „antipatriotism” şi promovare a unor „spectacole care îi discreditează pe maghiari”, de „vandalism în teatru” şi „obscenităţi” pe „prima scenă a ţării”, Alföldi a fost supus unor numeroase interpelări în Parlament şi i s-au organizat demostraţii de protest. (Unul dintre scandaluri datează din 2010, când directorul a permis iniţial închirierea sălii de către ICR Budapesta pentru sărbătorirea Zilei Naţionale a României, pe 1 Decembrie. Supus presiunilor politice interne, a trebuit să îşi retragă acordul…) În fapt, însă, ultimii cinci ani au reprezentat pentru Teatrul Naţional cea mai prolifică perioadă a existenţei sale, redevenind acea instituţie-simbol pe plan artistic. Tocmai datorită managementului vizionar şi non-conformist al lui Alföldi, comparat de criticul Tamás Jászay cu un căpitan de vas ce îşi conduce cu efort şi dibăcie corabia printre gheţari. (De altfel, noul edificiu al Naţionalului, amplasat pe malul Dunării şi lansat în 2002, imită într-o arhitectură post-modernă un vapor înfruntând apele.) Publicul a crescut simţitor ca număr şi a întinerit în mod evident, iar repertoriul s-a diversificat. S-au păstrat piesele clasice maghiare (deşi există un set foarte mic de astfel de texte), dar montările n-au mai adormit audienţa. În plus, au apărut spectacole ce pun problema toleranţei (în orice zonă) şi ridică o serie de întrebări serioase pentru societatea contemporană maghiară. Nu multe teatre din lume o fac. S-au creat noi spaţii scenice, s-au iniţiat proiecte de playwriting, precum şi mult doritele discuţii dintre realizatorii unui spectacol şi public. Cu toate acestea, actualul guvern i-a refuzat lui Robert Alföldi un nou mandat la conducerea teatrului, în favoarea unui director cu opinii politice conservatoare. Misiunea sa artistică se va încheia odată cu stagiunea, când mulţi dintre actorii Naţionalului vor părăsi, la rândul lor, „corabia”.
În aceste condiţii, pare normal acum, la Budapesta, succesul textelor lui Tony Kushner, căutând soluţii posibile pentru noile probleme ale societăţii maghiare, pentru redefinirea democraţiei şi înţelegerea crizei prin care trece aceasta. „Îngeri în America” reprezintă, de fapt, un diptic teatral subintitulat „O fantezie gay pe teme naţionale”, a cărui montare integrală ar dura vreo şapte ore. În premieră mondială, însă, cu acordul autorului, cele două piese se joacă într-un singur spectacol de aproximativ patru ore.
Prima parte, „Apropierea mileniului” (Premiul Pulitzer 1993), vorbeşte despre „starea naţiunii” Statelor Unite la mijlocul anilor ’80. Ridică probleme de rasă, religie şi politică, probleme cu care ţara s-a confruntat sub preşedinţia lui Ronald Reagan, într-o vreme în care virusul HIV se răspândea precum gripa. Personajele încearcă să (re)găsească sensul existenţei într-o lume aparent părăsită de Dumnezeu. Unele pierd lupta cu viaţa sau cu sine, altele – cele puternice – supravieţuiesc şi înving prin dreptate, bunătate, credinţă. Partea a doua, „Perestroika” (Premiul Tony 1993), completează organic povestea, dând imaginea Americii contemporane, privită de Kushner ca un amestec între real şi fantastic, ambele cu părţile lor comice şi tragice. Îngeri şi personaje istorice, personaje ficţionale şi viziuni apar împreună pe scenă, negând concepţiile noastre despre „realitate”.
„Îngeri în America” seamănă cu un tonomat cu fise: găseşti cam tot ce vrei din problemele lumii de azi. Despre adevăr şi miciună în familie şi religie, despre crize existenţiale, despre problema identităţii sexuale, despre relaţia cu divinul şi absenţa lui Dumnezeu, despre loialitatea în cuplu, carieră şi compromisuri, despre politică, gaura din ozon şi spiritul milenarist al sfârşitului de lume, despre SIDA, rasism, părinţi absenţi, singurătate în doi şi prietenie contra cost…[2]
Pe această structură de „tonomat” îşi întemeiază şi Andrei Şerban spectacolul, bazându-se atât pe vasta sa experienţă profesională americană, cât şi pe o bună cunoaştere a trupei de la Naţionalul din Budapesta, cu care a mai lucrat la spectacolul „Trei surori” după Cehov. Este o piesă pentru actori, opt la număr, fiecare jucând mai multe roluri (inclusiv în travesti), conform indicaţiilor originale ale autorului: János Kulka, András Stohl, Réka Tenki, Zsolt László, Róbert Alföldi, Dorottya Udvaros, Tamás Szabó Kimmel, Andrea Söptei.
Indicaţiile sunt urmate şi-n ceea ce priveşte ritmul acţiunii, scenotehnica şi decorul. Acesta este minimal, tablourile se succed rapid (cu concursul actorilor), momentele fantastice sunt la vedere, îmbinând iluzia teatrală cu mecanismele scenice. Spaţiul (aproape gol) este figurat de scenografa Lili Izsák ca o arenă de circ luminată cu becuri lungi de neon, dispuse radial. „Visul american” – dacă şi cât există – se petrece pe fundalul unei cortine de catifea roşie, precum căsătoriile oficiate în Las Vegas. Scena-carusel este eliberată de elementele sale rotitoare; printre barele metalice echidistante se învârt personajele cu poveştile lor. Uneori se agaţă de ele ca de o ultimă scăpare.
Epopeea e derulată de Şerban şi actorii săi în cheie parodică, ironică şi auto-ironică, într-un amestec de comic şi tragic, patetic şi raţional, epic şi liric, specific americanilor, evreilor, homosexualilor, oamenilor. Pledoariile despre prietenie, dragoste, credinţă, boli, ratări, neputinţe şi speranţe sunt dozate cu biureta, cât să nu ne luăm în serios. Nu mai mult decât ar face-o Brecht, din care Kushner se revendică. Emoţia, însă, nu întârzie să apară. Monologul lui Prior / Alföldi taie respiraţia: Vreau mai multă viaţă. Nu mă pot abţine. Am trăit vremuri atât de rele şi sunt oameni care trăiesc mult, mult mai greu… Dar îi vezi trăind în continuare. Trăiesc când au mai mult suflet decât trup, mai multe răni decât piele, când sunt în chinurile agoniei… Nu ştiu dacă nu-i cumva mai curajos să mori. Dar recunosc acest obicei. Dependenţa de a fi viu. Trăim mai presus de speranţă… Vreau mai multă viaţă.[3] La finalul spectacolului, publicul aplaudă în picioare minute în şir. (Şi vă asigur că acesta nu este deloc un obicei în teatrul maghiar.)
Prezentat în ultima zi de showcase, spectacolul „Îngeri în America” este doar un exemplu al rolului critic al teatrului în Ungaria prezentului, dar, probabil, unul dintre cele mai tulburătoare. Într-o Budapestă cu 1.700.000 de locuitori, există 100 de teatre. Şi public spectator pe măsură. Însă tensiunea din viaţa teatrală, din viaţa cultural-artistică şi din învăţământul umanistic, este evidentă. Se vorbeşte despre dictatură şi revenirea cenzurii. Bugetele au fost reduse la jumătate în institute culturale şi educaţionale de stat, iar conducătorii lor sunt schimbaţi pe motive politice. Cu toate acestea, prin selecţia sa de spectacole şi evenimente, The Hungarian Showcase a demonstrat că, într-o ţară în care instituţia spectacolului este puternic înrădăcinată în mentalitatea socială, „domesticirea” politică a teatrului prin metode coercitive, controlul libertăţii sale de exprimare par aproape imposibile.
[1] – trad. aut. din lb. eng.
[2] Ana-Maria Nistor – “O epopee contemporană” / “Cele mai frumoase 100 piese de teatru povestite pe scurt”, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2012 (pag. 434)
[3] Tony Kushner – “Angels in America”, part II: “Perestroika”, Theatre Communications Group, New York, 1996 (pag. 133) – trad.aut.