Îngerul lui Nichita, de Angela Marinescu

peste pisicile jigărite să trecem o dată şi o dată

cu toată fiinţa cu fruntea sus cu muşchii încordaţi.

să privim, totuşi, în sus?

dar noi, orbi, mai orbi decât orbul înlănţuit

cu o oarbă în cel mai frumos

act; al posibilităţii de a fi înăuntru cu ochii larg deschişi.

şi atunci de ce nu sărim în moarte?

de ce pretutindeni vocea, vocea,

vocea, corp sonor în plină dialectică cu sângele?

 

melancolia se petrece numai înăuntru

cu rafinament şi spirit de observaţie.

încheietura cu venele sărind înafară, peste piele,

albăstrind-o într-o imagine de sfârşit de lume.

dar sfârşitul vieţii

ajunge din urmă sfârşitul lumii.

acelaşi craniu al Ofeliei se apleacă

peste râul ce străluceşte încă o dată.

pe drumul negru mă răstorn cu faţa în jos,

nu vreau decât să vreau

acum, când voinţa mea este una cu mine

şobolanii îmi smulg venele de la gât,

se joacă cu ele, intră în ele,

sunt o şobolancă fără vene fără şobolani.

 

dacă speranţa nu ar fi funcţionat

precum hormonii şi nu m-ar fi

aruncat pradă celei mai adânci deziluzii,

aş fi avut caracter mai de mult.

vino, Ana, comunistul acesta perfect ne atrage

şi respinge în acelaşi timp.

două mâini în locul uneia singure se izbesc

de o mână fără sfârşit.

străluceşte, acum, partea de vest

a bisericii ortodoxe din satul

în care înaintez încet ca într-o familie dispărută.

acum, rătăcirea îşi arată rădăcina de fier,

ameninţarea unor străini

care îşi strâng trupurile alături, înconjoară

patul meu strâmt pe care

stau înşiraţi puţinii mei prieteni.

aceşti prieteni albi cu ochii oblici

se îndoiesc tot timpul.

a venit timpul şi am ales; am ales să trec

de cealaltă parte ori de câte ori

privirea se loveşte de un zid. dincolo de zid

trăieşte monstrul cu gura

neagră ce se joacă întruna.vrei să mori şi el se joacă.

vrei să străbaţi drumul cu crucea pe spate

şi el se joacă. vrei să străpungi

cu săgeata inima ei uşoară şi tânără ca o cârpă

şi el se joacă.

vrei să nu mai fii şi el se joacă.

 

şi ce vrea poetul? să trăiască şi să aibă bani? şi ce vrea

cea mai bună poetă? să fie poet?

 

Împărăţia se aprinde singură, noaptea,

de la lumânarea groasă cât glezna

(plină de răni de la lanţurile acelea vechi).

atunci nu mă gândesc

decât la eşecul de a cunoaşte. ceva lipseşte,

îmi spune îngerul

lui Nichita, cu aripile desfăcute,

gata, gata să se prăbuşească.

ceva este prea mult, strigă din pământ şi din foc,

zeul bicisnic pe care

l-am părăsit. zeul meu alb ca varul.

ceva îmi zgârie braţul, urlă sângele de aproape,

cu gluga trasă pe ochi.

nici astăzi nu am auzit pe nimeni.

nici astăzi nu am văzut pe nimeni.

nu cred că am avut vreodată un iubit

aşa cum nu cred că nu am iubit.

 

Doamne, i-am spus, ajută-mă să privesc în faţă

aceste zile împietrite de vară.

dar nu se poate, nu se poate.

noaptea a îmbrăţişat casa mea ca pe un stâlp.