peste pisicile jigărite să trecem o dată şi o dată
cu toată fiinţa cu fruntea sus cu muşchii încordaţi.
să privim, totuşi, în sus?
dar noi, orbi, mai orbi decât orbul înlănţuit
cu o oarbă în cel mai frumos
act; al posibilităţii de a fi înăuntru cu ochii larg deschişi.
şi atunci de ce nu sărim în moarte?
de ce pretutindeni vocea, vocea,
vocea, corp sonor în plină dialectică cu sângele?
melancolia se petrece numai înăuntru
cu rafinament şi spirit de observaţie.
încheietura cu venele sărind înafară, peste piele,
albăstrind-o într-o imagine de sfârşit de lume.
dar sfârşitul vieţii
ajunge din urmă sfârşitul lumii.
acelaşi craniu al Ofeliei se apleacă
peste râul ce străluceşte încă o dată.
pe drumul negru mă răstorn cu faţa în jos,
nu vreau decât să vreau
acum, când voinţa mea este una cu mine
şobolanii îmi smulg venele de la gât,
se joacă cu ele, intră în ele,
sunt o şobolancă fără vene fără şobolani.
dacă speranţa nu ar fi funcţionat
precum hormonii şi nu m-ar fi
aruncat pradă celei mai adânci deziluzii,
aş fi avut caracter mai de mult.
vino, Ana, comunistul acesta perfect ne atrage
şi respinge în acelaşi timp.
două mâini în locul uneia singure se izbesc
de o mână fără sfârşit.
străluceşte, acum, partea de vest
a bisericii ortodoxe din satul
în care înaintez încet ca într-o familie dispărută.
acum, rătăcirea îşi arată rădăcina de fier,
ameninţarea unor străini
care îşi strâng trupurile alături, înconjoară
patul meu strâmt pe care
stau înşiraţi puţinii mei prieteni.
aceşti prieteni albi cu ochii oblici
se îndoiesc tot timpul.
a venit timpul şi am ales; am ales să trec
de cealaltă parte ori de câte ori
privirea se loveşte de un zid. dincolo de zid
trăieşte monstrul cu gura
neagră ce se joacă întruna.vrei să mori şi el se joacă.
vrei să străbaţi drumul cu crucea pe spate
şi el se joacă. vrei să străpungi
cu săgeata inima ei uşoară şi tânără ca o cârpă
şi el se joacă.
vrei să nu mai fii şi el se joacă.
şi ce vrea poetul? să trăiască şi să aibă bani? şi ce vrea
cea mai bună poetă? să fie poet?
Împărăţia se aprinde singură, noaptea,
de la lumânarea groasă cât glezna
(plină de răni de la lanţurile acelea vechi).
atunci nu mă gândesc
decât la eşecul de a cunoaşte. ceva lipseşte,
îmi spune îngerul
lui Nichita, cu aripile desfăcute,
gata, gata să se prăbuşească.
ceva este prea mult, strigă din pământ şi din foc,
zeul bicisnic pe care
l-am părăsit. zeul meu alb ca varul.
ceva îmi zgârie braţul, urlă sângele de aproape,
cu gluga trasă pe ochi.
nici astăzi nu am auzit pe nimeni.
nici astăzi nu am văzut pe nimeni.
nu cred că am avut vreodată un iubit
aşa cum nu cred că nu am iubit.
Doamne, i-am spus, ajută-mă să privesc în faţă
aceste zile împietrite de vară.
dar nu se poate, nu se poate.
noaptea a îmbrăţişat casa mea ca pe un stâlp.
Poetă! A şi primit într-un an Marele Premiu la festivalul de Poezie Nichita Stănescu, de la Ploieşti.