Întuneric, alienare, frig, disperare camuflată, teamă, minciună – în sentimente și nuanțe, așa arată universul lui Harold Pinter, când citești piesa „Îngrijitorul”. Cuvintele neterminate, replicile cu multe pauze, împiedicate de gânduri pe care abia le intuiești te fac să te simți stingher, să te foiești în scaun și să o iei de la capăt, crezând tot timpul că îți scapă ceva. Cauți răspunsuri în decorul abia schițat, în personajele ivite de niciunde, fără o istorie clară și fără un viitor palpabil și până să ajungi să te lămurești – sfârșit. Te-ai pierdut în sintagme repetitive, confuzii, pauze – în absurdul subtil care s-a instalat în dramaturgie îndată ce s-a încheiat și cel de-Al Doilea Război Mondial. „Îngrijitorul”, cuvânt care implică cel mai tandru și nobil sentiment (a purta de grijă cuiva) e redus la aspectul material, fizic, care depășește până și ideea de consumerism. „Îngrijitorul” lui Harold Pinter e cel care trebuie să întrețină în condiții optime gunoiul, sărăcia, conglomeratul de resturi.
În ultima sa montare la Unteatru, Radu Iacoban a transformat piesa lui Pinter într-un spectacol intim, dar total, în care regizorul se joacă liber cu limitele realității, cu ce e credibil și ce trebuie luat ca atare, cu resursele umorului până în pragul comediei negre, cu abisul absurdului și cu suferința umană care în cantități uriașe provoacă un efect invers – dezumanizarea. Un fel de mutterseelenallein, cuvânt pe care îl zărești în spatele decorului și care accentuează ideea de singurătate, dar nu a unui singur om, ci a unei întregi umanități, a unei epoci. Mutterseelenallein e o stare de a fi, în care omul continuă să existe, chiar dacă în interiorul său se cască un gol întunecat – metaforă frumos întruchipată de Aston, interpretat de Andrei Seușan care încearcă să traducă prin gesturi mecanicizate și o rostire sacadată tocmai vidul interior lăsat în urmă de tratamentul cu electroșocuri – cea mai inumană practică folosită pentru ameliorarea bolilor mintale ajunse într-un stadiu avansat. Însă în ciuda temelor dificile și a problemelor greu de îngurgitat, Radu Iacoban propune un spectacol în care comicul salvează de fiecare dată situația, îl trage de mânecă pe spectator și îl readuce în mijlocul poveștii, chiar cu zâmbetul pe buze. Nefericirea și frica sunt livrate în pastile învelite într-un strat dulceag, dar al căror conținut amar se dizolvă în tihnă, în așa fel încât să le simți efectul mai târziu.
Raporturile dintre Mick (Ionuț Grama), Aston (Andrei Seușan) și Davies (Liviu Pintileasa) se dezvoltă într-un ritm lent, din care nu lipsesc nici misterul, nici incertitudinea. Între ei se face simțită relația tensionată care se naște între oamenii captivi într-un buncăr, conduși doar de instinctul de supraviețuire, dar apar și unele speranțe de umanitate în tonul cald și înțelegător al lui Aston atunci când pune monedele în palma lui Davies sau în atitudinea convingătoare a lui Mick care vrea să facă din noul-venit un îngrijitor de nădejde. Însă așteptările previzibile ale publicului sunt de fiecare dată răsturnate – chiar în momentul în care te pregătești să crezi în salvare, escrocheria și nebunia se iau de mână și te țintuiesc la pământ. Locuința celor trei ar putea fi la fel de bine și un spital de bolnavi mintal, și un refugiu, și un depozit de vechituri, dar și un spațiu imaginar compus din imagini și obiecte simbolice. Ana Ularu se joacă la rândul ei cu texturi și elemente care evocă în aceeași măsură și duioșia și groaza. Pătuțurile pentru copii în care dorm personajele, jucăriile de pluș, lumina slabă și bolnăvicioasă, costumele incomplete și ponosite creează un tablou în care trei oameni abandonați într-un timp și spațiu pierdut își imaginează că trăiesc o viață normală, în clar-obscurul care le maschează trăirile interioare.
Fără doar și poate, atmosfera și savoarea spectacolului sunt construite, pas cu pas, de performanța actorilor Ionuț Grama, Liviu Pintileasa și Andrei Seușan. Fiecare partitură e orchestrată cu alte atuuri, nuanțe și tonuri și produce altfel de reacții în rândul publicului. Ionuț Grama e incisiv, energic, jucăuș, dar într-un stil dur și foarte expresiv din punct de vedere fizic. Te conduce cu răbdare și atenție pe toate traseele nebuniei pe care le conține personajul său, fără să încetinească sau să se piardă vreo clipă. La polul opus, Andrei Seușan uneori poate este prea lent și își abandonează personajul prea des într-o stare aproape catatonică, din care aștepți cu nerăbdare să se sustragă și să intre în acord cu ritmul stabilit al spectacolului. Încă o dată, Liviu Pintileasa creează un rol ireproșabil, demonstrând că jonglează la fel de bine și cu ipostazele dintr-o dramă, dar și cu cele dintr-o comedie. Davies pare o victimă atât de neîndemânatică și de mincinoasă, și atât de convingătoare în același timp, încât nu-ți poți înfrâna simpatia pentru el. Dacă există vreun strop de umanitate în „Îngrijitorul” de la Unteatru, atunci ea se naște din latura comică a lui Liviu Pintileasa, explorată cu măsură și cu un soi de inocență machiavelică.
„Îngrijitorul” lui Radu Iacoban, conceput ca o comedie neagră, are toate premisele să devină un spectacol din ce în ce mai bun, dacă sunt rezolvate trecerile de la un ritm la altul și de la o scenă la alta fără prea multe pauze lungi care să-i dea voie spectatorului să iasă din atmosferă și să se piardă în alte gânduri. Prezența trupei The Doors în coloana sonoră adaugă un strop de psihedelism, reamintindu-ți că limitele realității se pot încălca ușor, dar doar pentru a accentua teme grave care altfel ar fi de nesuportat.
Teatrul UNTEATRU
„Îngrijitorul” de Harold Pinter
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Ana Ularu
Distribuția: Liviu Pintileasa, Andrei Seușan, Ionuț Grama
Credit foto: Adi Bulboacă
Print