Singurătatea este una dintre acele teme suculente pentru artişti. Traumele, fie ele din copilărie, psihice sau auto-cauzate, puse cap la cap şi trecute prin matriţele formelor de expresie se transformă fără prea mari adaosuri în operă numai bună de reprezentat pe scenă, tipărit sau expus într-un muzeu. Cu cât e mai depresiv artistul, cu atât mai profund şi înţelept devine produsul pe care angoasele lui îl şlefuiesc spre a fi oferit publicului. Tristeţea e un ferment bun pentru artă. Dar printre toate chinurile şi contorsiunile sufleteşti, marca unui artist autentic şi interesat cu adevărat, nu doar în mod egoist de exorcizarea terapeutică prin artă, ci de o expresie artistică originală şi sinceră este umorul. Cât de negru, cât de absurd, cât de sofisticat. Acea tuşă contrastantă care dă viaţă şi echilibrează şi pune un accent şi acolo unde nu te aştepţi te face atent şi te pune pe gânduri. Just a drop of it.
„Îngrijitorul” lui Harold Pinter este una dintre acele opere în care angoasa şi stropul de ironie stau tihnit la masă. O piesă cu note de teatrul al absurdului care sparg monotonia unui naturalism anunţat cu umor în notele care descriu în amănunt spaţiul de desfăşurare a acţiunii. Iar montarea unei asemenea piese pline de capcane şi înţelesuri care la prima mână par limpezi ca lumina zilei doar pentru a-ţi scăpa printre degete la cea mai mică neatenţie presupune puțin curaj şi pretinde inteligenţă şi asumare a unei opţiuni. Este acel gen de piesă care seduce, oferă multe, dar te constrânge să ai luciditatea de a o îmblânzi şi controla cu mână sigură. Altfel te copleşeşte şi plictiseşte.
Radu Iacoban a ales pentru montarea sa de la „Unteatru” să rişte şi să caute dincolo de stratul evidenţelor. Şi, ca orice căutare autentică, a returnat un rezultat cu semn pozitiv. Temele pe care le-a extras din oferta generoasă a lui Pinter sunt singurătatea, alienarea şi frica. Cu un grad primar de rudenie între ele, legate în snop, aceste trei surori triste fac casă bună şi apasă pe aceleaşi clape, armonizându-se cu textul piesei. Într-un scenariu fără prea multe adaptări, acest director’s cut funcţionează într-o realitate evident post-apocaliptică, în care relaţia dintre spaţii înăuntru-înafară este cheia de interpretare a acţiunii. Atmosfera densă, pericolul care pluteşte în aer, sirenele anti-aeriene care din când în când punctează ca borne kilometrice parcursul personajelor, masca de gaze care trebuie purtată pentru a ieşi din casă şi spaima soră cu moartea de a părăsi adăpostul a unui Davies deloc bătrân, cu statură ateltică, dar îngrozit de perspectiva unui drum, toate la un loc descriu acest „înafară” uşor de imaginat ca un câmp de luptă ostil. Singurii care ies fără griji pe acest teren minat sunt cei doi fraţi; iar justificarea acestei inconştienţe este însăşi starea lor de sănătate mintală.
O altă opţiune care aduce un twist neaşteptat, dar bine motivat de text, este sublinierea imaturităţii patologice a lui Aston şi Mick. În decorul creat de Ana Ularu tronează două pătuţuri cu zăbrele care simbolizează paradoxal siguranţa unui leagăn şi claustrarea unei celule de închisoare. Cei doi fraţi sunt copii mari care trăiesc printre jucării, cărucioare şi miniaturi, în timp ce afară se moare. Înăuntru, la ei, e safe, chiar dacă trebuie să accepţi nebunia lor. Relaţia dintre cele trei personaje glisează foarte lin şi trece de la un pol la altul cu tact şi măsură. Dacă la început Aston e cel care pare perfect normal, iar Mick ameninţă cu furie şi pare scăpat de la casa de nebuni, încet-încet, construit cu atenţie şi răbdare, raportul se schimbă, iar la final „ciudatul” devine Aston cel care povesteşte senin cum a fost tratat cu electroşocuri, în timp ce Mick dobândeşte atributele omului stăpân pe psihicul său.
Cei trei actori sunt ca piesele unui puzzle care se îmbină pentru a crea imaginea unei lumi. Liviu Pintileasa (Davies) joacă în mod constant cu o alarmă pornită. În stare de alertă, ca un arc gata să plesnească. Conţine foarte pregnant această teamă care planează ca o ghilotină gata să cadă, dar nu o precizează foarte clar. E o frică la modul general, care presupune o explicaţie din partea spectatorului. Ionuţ Grama (Mick) are o energie vitală şi o ferocitate care te fascinează ca pe o pradă în faţa tigrului. Cu siguranţă de sine şi lejeritate, joacă foarte asumat şi parcă fără rezerve sau safety net. Debitul său verbal devine uşor ininteligibil uneori, iar amestecul dintre personalităţile multiple ale personajului se amestecă uşor dezorientant, fără a deranja, însă, prea mult. Andrei Seuşan (Aston) este contrapunctul care temperează scenele şi ne dă timp să asimilăm acţiunea. Echilibrat, calm şi senin, îşi dă timp să asculte şi să încaseze, atent şi ponderat. Monologul spus calm şi simplu te face să vezi cu ochii minţii tot chinul său din spatele uşilor bine închise ale institutului de boli mintale. Aproape că poţi pipăi albul pereţilor şi miroşi pielea arsă de electrozi.
„Îngrijitorul” montat de Radu Iacoban la Unteatru este un spectacol solid, care vorbeşte foarte pe şleau despre tristeţe, singurătate şi comunicare parazitară. În mod declarat, cuvântul german „mutterseelenallein” e statement-ul care stă mare şi copleşitor scris cu vopsea pe perete. Acea singurătate intraductibilă, ca a unui copil părăsit chiar şi de mamă, fără să aibă pe nimeni în jur. Şi, odată descifrat înţelesul acestui substantiv cu litere multe, spectacolul se deschide precum o carte bună. Lectură plăcută!
Teatrul UNTEATRU
„Îngrijitorul” de Harold Pinter
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Ana Ularu
Distribuția: Liviu Pintileasa, Andrei Seușan, Ionuț Grama
Credit foto: Adi Bulboacă
Print