Într-un peisaj teatral în care domină spectacolele minimaliste – din motive atât subiective, cât şi obiective – trei premiere precum cele pe care Teatrul Bulandra le-a avut în 2011 pot fi trecute la categoria rara avis. Toate, după texte ruseşti – „Ivanov”, după Cehov, în regia lui Andrei Şerban, „Îngropaţi-mă pe după plintă”, după Pavel Sanaev, în regia lui Yuryi Kordonskyi, şi „Însemnările unui necunoscut”, după Dostoievski, în regia lui Alexandru Darie – toate, spectacole de amploare, care au nevoie să se desfăşoare atât în timp, cât şi în spaţiu, sunt, fără discuţie, încadrabile în zona teatrului de artă.
Un caz interesant este cel al montării mult aşteptate, „Însemnările unui necunoscut“, după F.M. Dostoievski, în regia lui Alexandru Darie, de la Sala Toma Caragiu. Aşteptat şi pentru că e prima dată când Darie pune în scenă o dramatizare după Dostoievski, şi pentru că era vorba de continuarea unui proiect început în 2007 de regizorul Ion Cojar, care n-a mai apucat să-l ducă la bun sfârşit şi care semnează, de altfel, dramatizarea textului.
De ce interesant? Pentru că spectacolul lui Alexandru Darie are toate datele unei capodopere, ce rămâne însă nedusă până la capăt. Ca o construcţie bine gândită, cu temelia solidă, dar nefinisată.
Istoria pe care o aduce în scenă Alexandru Darie este cea din romanul „Satul Stepancikovo şi locuitorii săi“, o poveste în care timpul nu se grăbeşte, în care ritmurile interioare au nevoie de spaţiu să se desfăşoare şi să iasă la suprafaţă, în care lumea rusească respiră după „legile“ ei. În care nimic nu se întâmplă doar aici şi doar acum, dar totul se construieşte aici şi acum. Acestea sunt regulile pe care spectacolul de la Teatrul Bulandra îşi propune să le respecte, aducând pe scenă, în scenografia Mariei Miu, o distribuţie interesantă, în care se întâlnesc actori din generaţii diferite, precum Virgil Ogăşanu şi Tamara Buciuceanu cu Mihai Constantin, Ana Ioana Macaria şi Alexandru Potoceanu. Şi, fără ca asta să fie o scuză pentru faptul că cei mai mulţi dintre actori funcţionează ca şi cum ar avea partituri solitare, se poate să fie unul dintre motivele pentru care relaţiile dintre ei funcţionează doar pe jumătate…
Într-un fel de tunel straniu ce pare să se situeze în afara timpului şi a spaţiului, o lume intermediară unde se întâlnesc toţi cei implicaţi, dramele şi trăirile tuturor personajelor se dezvoltă încet, crescând de la o scenă la alta, acumulându-se şi creând în permanenţă tensiuni ce aşteaptă să fie detonate. Un univers închis pe dinăuntru şi apăsător, dominat de un tiran inteligent şi seducător, aşa cum este interpretat Foma Fomici de Virgil Ogăşanu, în care toţi „supuşii“ îl adoră pentru că îi domină psihic. Un fel de Tartuffe în variantă rusească, lipsit de farmecul lejer pe care Molière îl dădea personajului său, dar plin, pe de altă parte, de toate profunzimile cu care Dostoievski şi-a încărcat personajele – în bine sau în rău. Aşa arată lumea pe care regia îşi propune s-o construiască pe scenă, lăsându-şi personajele să intre unul câte unul, ca într-un (prea)lung prolog, în care Alexandru Darie uită adesea să pună în acord ritmurile personajelor cu cele ale spectatorilor.
O familie uriaşă din Rusia altui veac, din care fac parte mai multe generaţii, supuse toate toanelor unui intrus – acelaşi Foma Fomici – care, printr-un misterios mecanism, a devenit stăpân peste inimile şi gândurile tuturor, stăpâni şi servitori deopotrivă. O demonstraţie la nivelul unui microcosmos a felului în care funcţionează dictatura, spectacolul de la Bulandra ratează, însă, tocmai analiza, la nivel artistic, a mecanismului pe care-şi propune (sau nu?!) să-l demonteze. Acordând un prea mare spaţiu dezvoltării individuale a fiecărui personaj, regizorul lasă adesea legăturile dintre ele neduse până la capăt, ceea ce face ca ritmul spectacolului să treneze mai ales în prima parte.
Fără să apeleze la mijloace tehnice sofisticate pe care regia contemporană le foloseşte şi când e cazul, şi când nu e cazul, Alexandru Darie creează un spectacol în care spiritul Rusiei trăieşte de la început şi până la sfârşit. Corul de călugări care invită spectatorii în sală, cântările bisericeşti autentice, dramele trăite la cote maxime, cu exagerări adesea asumate, alteori întâmplătoare, cum e cazul lui Mihai Constantin, timpii aparent morţi, în care actorii ştiu să stea pe scenă şi să tacă, toate sunt premise pentru o montare în care autenticul face regula. Personajele sunt pitoreşti, colorate şi puternic individualizate, de la Generăleasa în rochie neagră (Tamara Buciuceanu), care îl iubeşte pe Foma cu o iubire comico-erotică, la graniţa cu obsesia, până la colonelul Rostanev (Mihai Constantin), care îl urăşte pe Foma cu o ură plină de adulaţie, tot la graniţa cu obsesia. În preajma acestui om înscăunat de toţi drept Dumnezeu, toate relaţiile se dezvoltă sau nu în funcţie de preferinţele lui. Şi povestea de dragoste dintre Rostanev şi guvernanta Nastenka (Ana Ioana Macaria creează poate cel mai coerent rol din întregul spectacol), şi legăturile dintre servitori. Nimic nu este străin de dictatura lui Foma Fomici. Iar momentul în care el dispare în iarnă, spărgând icoana şi deschizând drum spre lumea de afară, este emblematic pentru că puterea nu-i scade odată cu dispariţia fizică.
O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu ciudata poveste de iubire în stil rusesc, ai cărei protagonişti sunt Rostanev şi Nastenka, în care se împletesc o dragoste nebună şi o laşitate masculină tulburătoare. El o iubeşte atât de mult, încât ar fi capabil să o mărite cu nepotul lui, numai ca să o facă să-i rămână în preajmă, dar nu atât de mult, încât s-o ia el de soţie… Mihai Constantin oscilează în permanenţă, jucându-se – adesea prea agresiv – cu trăirile, dar, în ultimă instanţă, veridic, creând, cel puţin în partea a doua a spectacolului, momente de reală emoţie. La fel Ana Ioana Macaria, actriţă cu experienţă veche în lumea iubirilor ruseşti, de la Zarecinaia din „Pescăruşul” Cătălinei Buzoianu, la Elena Andreevna din „Unchiul Vanea” al lui Yuryi Kordonskyi.
Ceea ce ratează însă spectacolul de la Bulandra este, însă, tocmai asumarea misterului prin care Foma Fomici devine tiranul fără de care nu se poate trăi. Mecanismul este „povestit“, nu se clădeşte pe scenă. Şi asta în ciuda ritmului lent pe care regizorul îl alege şi care, cel puţin în prima parte, este duşmanul cel mai mare al propriului spectacol.
Print