Insensibilitatea ne face pe toţi „curajoşi”

Dacă e-adevărat sau nu că „gândirea ne face pe toţi laşi” e o problemă pe care lumea noastră de zi cu zi pare s-o fi tranşat de mult, deşi, din vremea când Shakespeare o spunea atât de tranşant, şi noţiunea de „gândire”, şi cea de „laşitate” au suferit destule ajustări şi adăugiri de sens. Fără ca reversul să fie neapărat valabil, acum şi nu numai, există în spatele acestor cuvinte premisele unui alt fel de înţelegere, valabilă pentru aceeaşi lume a noastră de zi cu zi.

Extrapolând, este vizibil în existenţa de lângă noi, din care cu brio facem parte, un anume fond de pasivitate (a se citi „laşitate”) ce face ca zidurile tot mai înalte şi mai groase care se ridică între noi şi ceilalţi sau între noi şi noi înşine să se înmulţească permanent şi constant. Ce şi cum anume s-a modificat „gândirea” de la momentul la care Hamlet o spunea şi până astăzi e o discuţie lungă, dar vizibil cu ochiul liber în societatea actuală este că „laşitatea” (în fond, de gândire generată, cum bine zicea) este epidemia lumii contemporane. Nimeni nu mai intră în arenă, pentru că arena este virtuală. Sau, mai bine zis, toată lumea intră în arenă pentru că arena nu e „pe bune”… Şi acest exces de „curaj”, care a luat în ultimii ani forme înspăimântător de virtuale, a generat câteva trăsături definitorii ale lumii în care trăim, cu implicaţii directe asupra fenomenului teatral contemporan. Celebrul catharsis, care trebuia să-i fie sens şi scop, a scăpătat şi încă îşi caută noile sensuri, pentru că „mila şi frica” sunt puternic şi zilnic tocite, la fel fericirea şi nefericirea, în condiţiile în care comunicarea nu se mai face „faţă către faţă”, ci în lumi care mai de care mai virtuale.

Odată defulată în universuri precum cele generate de reţele gen Facebook,  nevoia organică de a comunica la nivel „sensibil” obligă şi teatrul să-şi schimbe modul şi sistemul de adresare. Căci cu cât mai plină de emoţie e viaţa în lumea virtuală, în care „rolurile” spectatorului contemporan sunt multe şi nuanţate, cu atât mai greu de convins/ surprins devine în sala de teatru. Unde nu îşi mai doreşte să participe activ – o întâmplare să fie oare faptul că mulţi dintre creatorii de teatru forţează limitele şi încearcă şi când e cazul, şi când nu, implicarea interactivă?! –, ci, dimpotrivă, să rămână doar privitor… Ceea ce generează pe scenă fie un exces de mijloace actoriceşti/ regizorale/ scenografice, folosite toate ca să şocheze, fie o reflectare fidelă, rece şi seacă, la puterea a doua, a lumii de lângă.

Emoţia altădată nemediată din sala de teatru se adresează acum unui spectator cu sensibilitatea tocită zilnic de excesul de stimuli exteriori (a se citi „insensibil”) şi obişnuit/ dornic să-şi trăiască existenţa printr-o multitudine de avatari, care să intre în arenă în locul lui şi să lupte sau să joace în locul lui, să trăiască poveştile pe care el nu le poate trăi, să fie tot ceea ce el nu este sau nu poate fi… O parte din funcţiunile teatrului vechi de când lumea sunt astfel „răpite”, ceea ce-l sileşte să se adapteze. Ce rezultă? Peisajul actual al teatrului este probabil răspunsul cel mai bun. Şi el reflectă cel mai subtil felul cum astăzi „gândirea ne face pe toţi laşi” migrează către „insensibilitatea ne face pe toţi «curajoşi»”.

Print

Un Comentariu

  1. Oana Pellea 30/03/2012

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.