Hai mai repede! Să-i prindem din faţă! Se opresc în faţa Casei Poporului! Şi iuţesc pasul. Vorbesc despre un cuplu (dacă aş scrie pentru presa britanică, ar trebui să precizez heterosexual, dar la noi încă se subînţelege) ce mergea după artiştii ambulanţi, în negru din cap până-n picioare, care mărşăluiau cu torţe aprinse, cântând la instrumentele din dotare, dinspre Parcul Unirii spre Piaţa Constituţiei, oprindu-se în cele din urmă în dreptul scenei amenajate în faţa Casei Poporului. Francezii de la Compania Fanfare le Snob au venit cu un spectacol mobil, exact genul care are toate datele să atragă pe mai toată lumea şi aşa s-a şi întâmplat sâmbătă seara, în penultima zi a B’FIT IN THE STREET, festival de teatrul stradal care a deschis seria de manifestări dedicate Bucureştiului.
Oameni mulţi, probabil câteva sute, şi puzderie de copii se uită cu atenţie şi, aş spune, chiar cu suspiciune la interpreţii ambulanţi ce pornesc în periplu, jucându-se dezinvolt cu flăcările. Mulţimea îi urmează imediat, nu încolonată, ci dezlânat. Lângă mine, copii de până în zece ani şi adolescenţi ce-şi fac veacul singuri în zona Unirii se alătură gloatei şi zbiară cu sclipiri în ochi, încântaţi de paradă. Alături, oameni serioşi cum s-ar spune, gravi chiar, unii cu sacoşe, alţii fără, sunt curioşi să vadă drăcovenia francezilor ce-înaintează repede, obligând gloata să ţină ritmul. Oamenii de toate vârstele şi din toate categoriile sociale, sâmbătă seara, la spectacolul francezilor. Unii vizibil încântaţi că au nimerit la aşa ceva (fără să plătească bilet), alţii uimiţi şi fără chef, dar şi fără program, se lasă pur şi simplu în voia celorlalţi şi sunt dispuşi să se uite şi la aşa ceva. De ce nu? Ocaziile sunt rare. Artiştii înaintează, cântă ceva ritmuri, o combinaţie între café concert şi teme etno (mi-ar fi greu să spun de unde). Toată lumea îi fotografiază, mai ales cu telefonul mobil. De fapt, ca să fiu sinceră, spectatorii mai întâi pozează şi abia după se uită la ce au în faţa ochilor.
Bine că am ajuns! E mai multă lume ca aseară! comentează lângă mine o doamnă respectabilă, probabil pensionară. Ce bine o fi de ăia care au tot timpul aşa ceva! Da, chiar aşa. Ce bine o fi! Asta îmi spun şi eu. Ce bine o fi de multele oraşe din Europa unde teatrul n-a rămas, în mod artificial, apanajul culturii înalte, unde teatrul de stradă învie şi trecutul, şi prezentul, unde oamenii sunt dispuşi să se amuze pe seama lui şi să admire meşteşugul acrobatic, combinaţie între artă şi sport!
Asta văd sâmbătă seară în show-ul excepţional din Piaţa Constituţiei. Acrobaţi în aer, fără chip, ascunşi în costume în alb-negru, ca tabla de şah. Acrobaţi suspendaţi la o înălţime ameţitoare, devenind puncte care se transformă, puncte în mişcare, puncte ce luminează cerul nopţii, puncte spre care stau aţintite toate privirile celor de jos. Oameni cu sufletul la gură, rămaşi fără glas. Drept e că spectacolul în sine îţi taie respiraţia. Şi durează zeci de minute, ceea ce îl face şi mai… spectaculos. Chiotele acrobaţilor se aud de la înălţime, corpurile şi se transformă în figuri indescifrabile, în hieroglife ce azvârl confetti şi panglici colorate. Proiecţii video, jocuri de lumini şi tot tacâmul dintr-un spectacol multimedia îi însoţesc permanent. Cenuşii, plictisitoare, blocurile de apartamente parcă încep să se mişte. De fapt, tot locul se transformă şi devine brusc mult mai interesant.
Este efectul firesc al arsenalului pus la lucru pentru un spectacol ce ilustrează foarte bine conceptul de artă publică. Ceea ce am văzut la Bucureşti patru zile, prelungite până seara târziu, cât a durat a patra ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru stradal B-FIT IN THE STREET. Tehnologia ultramodernă, teatrul gestual, vechi de când lumea, dansul contemporan, muzica făcută la câţiva metri deasupra capetelor noastre au schimbat străzile unei capitale destul de terne câteva zile, între 13 şi 16 septembrie. Poezie urbană, umor, samba, circ, magie, statui vivante şi câte şi mai câte i-au aşteptat pe bucureşteni în Piaţa Constituţiei, Parcul Unirii, Centrul Istoric, Piaţa George Enescu, Piaţa Universităţii etc, într-un festival colorat, unul dintre foarte puţinele dedicate teatrului stradal, o obişnuinţă în ţările central-europene, un eveniment care s-a suprapus de data aceasta cu Maratonul de Teatru şi a început exact când s-a terminat ediţia a cincea a Festivalului de Teatru Independent Undercloud. Trupe din Spania, Germania, Franţa, Elveţia etc. au hoinărit pe străzile capitalei care a împlinit o vârstă remarcabilă, deşi rămâne incomparabil mai tânără decât suratele ei din Europa. Au hoinărit şi şi-au scos marfa la vedere, obligând bucureşteanul – corporatistul care-şi trăieşte viaţa la birou, pensionarul care-şi dă toată pensia pe întreţinere, mâncare şi medicamente, studentul care încă are ceva bănuţi de acasă etc. şi copilul pe care părinţii nu prea au timp să-l ducă la teatru – să zâmbească. Să se joace. Să se oprească din drum şi să intre în poveste.
Print