Sunt istovit, şi-n tihnă voi să mor
decât să-l văd slăvit pe ticălos
iar pe sărman de râsul tuturor,
să văd tăgăduit pe credincios,
pe vrednicul de cinste, oropsit
şi pe femei batjocorite crunt,
pe cel făr’de prihană, pedepsit
şi pe viteaz răpus de cel mărunt
şi artele sub pintenul despot,
să văd prostia doctor la deştepţi
şi adevărul “vorbă de netot”
şi strâmbul poruncindu-le la drepţi:
mă uit scârbit la tot şi… Bun rămas!
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?
Acest Sonet 66 pare să fi fost laitmotivul neoficial al celei de-a opta ediţii a Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova şi Bucureşti.
Care aproape s-a încheiat. Mai sunt anunţate două spectacole “Cum vă place”, prezentate de Shakespeare’s Globe din Londra, în capitală, pe 11 şi 12 iulie, şi apoi ceremonia de închidere. Dar Sonetul 66 a străbătut recurent festivalul, chiar dacă titlul / motto-ul acestuia a fost un altul: Lumea-i un teatru, noi suntem actorii. De fapt, şi versul cu pricina face parte dintr-un celebru monolog: Nu numai noi nu suntem fericiţi / Pe scena uriaş-a lumii-ntregi / Se joacă tragedii cu mult mai triste / Decât aceea-n care noi jucăm. (“Cum vă place” 2.7) Cuvintele lui Jacques “melancolicul”, prin care vorbeşte Shakespeare însuşi, reflectă într-un fel atmosfera generală a manifestării din acest an: una de lucidă mâhnire în faţa unei situaţii socio-economice parcă mai posomorâtă ca oricând. Cel puţin în ceea ce priveşte cultura. Situaţie faţă de care lupta devine inegală, iar oboseala organizatorilor se transformă fie în resemnare, fie în sarcasm. Precum cuvintele lui Jacques…
Mihaela Păun, Director al Centrului de Proiecte Culturale ArCuB, mărturisea că istoria ediţiei din capitală este teatrul absurdului, completând: “Noroc că nu o ştiţi!” E drept, nu o ştim, dar ne-o putem imagina. Cum ne putem imagina şi povestea financiar-organizatorică a festivalului de la Craiova, tot din declaraţiile directorului şi fondatorului său, Emil Boroghină, dar şi ale lui Mircea Cornişteanu, directorul Teatrului Naţional “Marin Sorescu”. Cu toate acestea, ediţia a avut loc şi, chiar dacă într-un atare context programul nu a fost prea generos cu comediile shakespeariene, am avut parte de spectacole şi evenimente memorabile. De la “Sonetele” lui Robert Wilson şi Rufus Wainwright, emoţie matematică în stare pură, până la întâlniri de suflet cu teoreticieni legendari, precum Stanley Wells sau Eugenio Barba. Şi de la reprezentaţii debordând de imaginaţie, umor şi poezie, precum “Romeo şi Julieta” în regia lui Oskaras Koršunovas, până la curajosul “Hamlet” al lui Nikolay Kolyada. Sigur că detractorii nu au întârziat să îşi arate colţii, lucru benefic pentru orice manifestare. Un cor de osanale pare întotdeauna suspect.
Deja au fost anunţate şi viitoarele ediţii: “Shakespeare al tuturor” în 2014, când se împlinesc 450 de ani de la naşterea dramaturgului, şi “Shakespeare pentru eternitate” în 2016, la comemorarea a 400 de ani de la moartea sa. Dar până atunci ne bucurăm că anul acesta am avut privilegiul de a fi martori la o întâlnire unică. Aflat încă sub semnul întrebării la începerea festivalului, dar şi de aceea febril aşteptat, un “recital actoricesc” special, de tipul one night only, a avut loc în seara de duminică, 29 aprilie. Cuvintele sunt însă impropriu folosite. Astfel s-a confesat Emil Boroghină într-un interviu acordat Danei Ionescu pentru “Yorick”. Şi astfel ne-a mărturisit celor prezenţi în Sala Studio a Naţionalului craiovean. Scopul nu s-a dorit a fi un “recital de actor”, ci mai curând un episod al unei aventuri personale cu Shakespeare, aventură începută acum o jumătate de veac. O re-citire împreună a versurilor sale, aşa cum credincioşii citesc şi recitesc Biblia. Iar noi, puţinii aleşi, am trăit sentimentul că asistăm la un act sacral, la o spovedanie.
Într-un spaţiu gol, tăcut, o cutie cu pereţi negri, un om în negru intră cu o carte sfântă în mână. Nu mai este tânăr, dar părul alb, strălucitor ca o aură, îl luminează. Un actor faţă în faţă cu publicul său? Nu. Mai curând un om recitând Shakespeare pentru prieteni. Din când în când, doar vocea-i se aude fantomatic, de departe, în dialog cu sine însuşi. Ca într-o oglindă sonoră. Un dialog încărcat de teatralitate. O oră de emoţie în doze concentrate. Sonetul 66, monologul celor şapte vârste, magia lui Puck sau vrăjile reginei Mab. Fă rost de bani, cât poţi mai mulţi – rosteşte Iago, iar aurul lui Shylock sclipeşte parcă rânjind din întuneric. Regi, împăraţi – lumea-i a lor, dar lumea e smintită, la fel şi rânduiala. Danemarca e o închisoare, lumea e o închisoare, iar omul e singur. Om-capodoperă în vremuri care-au luat-o razna. Nu doar Hamlet are dileme şi întrebări existenţiale. Actori, bufoni, nebuni – suntem cu toţii deopotrivă istoviţi. Vino, moarte, de mă ia / Să mă culci sub cetini grele – mai zice Feste, iar Prospero se leapădă de magie. Vrăjile s-au destrămat…
Piesa-i gata, trag oblonul, / Tii, ce ploaie e afară! / Dacă v-a plăcut bufonul, / Mai poftiţi şi mâine seară – rosteşte omul Emil Boroghină la finalul unei întâlniri aproape de taină, caldă, intimă şi cât se poate de discretă, aşa cum şi-a dorit-o. Ne bucurăm că ea a existat şi pentru noi, că nu s-a consumat doar în sine.
Print
Va multumesc! Mi-ati risipit indoiala sau gandul ca ar fi fost posibil ca aventura festivalului sa ii refuze spectatorului/iubitorului o reintalnire, atat de rara, cu acest superb Ucenic Vrajitor. Eu am folosit intotdeauna apelativul Iubite Maestre, atunci cand am avut privilegiul sa il intalnesc iar dansul suficient timp pentru o discutie. La un moment dat, si aici poate am sarit calul, l-am intrebat aproape ca la interogatoriu: “…si stafeta cui o dati, pe cine pregtiti sa duca mai departe festivalul”
M-a privit cu o candoare provenita dintr-un suflet curat, a zambit cum numai dansului ii reuseste asta, si mi-a raspuns: “stiti c-aveti dreptate!? dar fiindca niciodata nu simtit oboseala, nu mi-am pus problema in acest fel”
Am spus in deplinatatea intelegerii ucenic vrajitor, si rog pe oricine citeste sa inteleaga varianta elevata a expresiei; multumesc anticipat.
Frumos si sincer. Felicitari Emil Boroghina! Felicitari Maria Zarnescu! Felicitari Filip Crisan!
@ Noua voce in critica………
Multumesc pentru cuvintele dvs, chiar ma intrebam daca ce scriu cititorii este bagat in seama de cineva, daca am reusit sa fiu coerent pt ca meseria mea fiind una eminamente prozaica (oare?!) mi s-a intamplat sa incep cu ceva si sa ajung….in alta parte a insulei. Bine ca nu incepuse furtuna.
Am tresarit si dintr-o alta cauza, de data asta unaaaaaaa…sa zicem artistica: cuvantul “Noua” suna la fel cu cifra 9.
In 2008 am vazut spectacolul de licenta al ultimei generatii de actori cu 4 ani de invatarea profesiei. Au performat in sala Berlogea (Ileana Berlogea) 8 fete dar pt ca nu mai am telefonul mobil cu care am fotografiat afisul cu dubla distributie in minte mi-au ramas intiparite doarcateva nume: Monica Sandulescu, Valentina Zaharia, Zakaria Angjelska, o fata al carei prenume nu mi-l amintesc dar avand numele de familie Katona, poate Alexandra Fasola….
Cei care sunt din Bucuresti si au experienta examenelor de la UNATC stiu deja ca vorbesc despre “Treapta a 9 a”. La cele 5 reprezentatii am cautat de fiecare data un loc cat mai in spate: ma podidea plansul la final. imi place sa cred ca doar prietenii care m-au insotit (de fiecare data altii) bagau de seama empatizarea pe care mi-o inducea jocul absolventelor.
Anul acesta am incercat “Chipul de foc” dar cred ca am ajuns intr-un moment nepotrivit: spectacolul nu apucase sa creasca. Luminile si sound design-ul studentului indrumat de dl prof Murgu au justificat insa “efortul” meu de spectator si cu toate astea ceva m-a pus pe ganduri. Am citit constiincios cronica echilibrata din paginile prezentei reviste, am inghitit in sec si mi-am informat medicul de familie ca poate trebuie sa fac un control oftalmologic; eu nu vedeam atat limpede ceea ce vazuse autorul cronicii. Sau intre timp spectacolul “crescuse” si chiar as fi f bucuros daca asta e varianta castigatoare. 🙂
Anul acesta absolventii joaca “Zbor deasupra unui cuib de cuci” si “Pescarusul” dar ziua are numai 24 de ore iar saptamana doar 7 zile…..si rezervarea prin email pt doua locuri in Sala Noua a Teatrului de Comedie afost in zadar pentru ca actor din distributie s-a imbolnavit.
In schimb aseara am mers la Teatrul in Culise, la un performing-art-show gandit de actorul Iulian Glita dar despre asta inca nu vorbesc deocamdata; vraja lui nu s-a terminat, nu am acordul sa scriu/comentez siiiii, apropos, cat s-a terminat meciul de aseara?
Glumesc, ce altceva as putea face? Sorry daca m-am lungit cu scrisuldar vreau sa imi transform frica de accidente stupide (s-au ciocnit doua tramvaie azi dimineata iar eu eram in statia Crangasi). Pare-mi-se ca in “Picnic la marginea drumului” este un personaj care nu se mai opreste din vorbit din cauza emotiei (non-artistice!!!) care il copleseste odata cu intrarea in “Zona” interzisa.
@Filip Crisan
Da, lumea citeste si ce scriu comentatorii. Lumea il citeste si pe Yorick, si pe cei care ii compun universul virtual. Ma vor acuza iar ca sunt platit?! de colectivul Yorick (pe ai carui membri nici nu ii cunosc personal) pentru a ii ridica in slavi, insa este poate singura revista (fie ea si online) de cultura in care nu te izbesti de incrancenerea si veninul din cele “de prestigiu”. Poate ca da, sunt stangacii in unele cronici, poate ca altele sunt MULT prea bune si de aceea deranjeaza, insa lumea citeste. Aici e si durerea celor din afara. Ca lumea citeste si ca pe langa asta se mai si exprima. Asa ca, felicitari! inca o data.
@ Noua voce…..
si reciproca e valabila, fir-ar ea de matematicaaaaa ! 🙂
Multumim frumos !
Multumim mult pt cuvintele dvs, Noua voce… Ma bucura nespus!