Cea de-a treia ediție a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj se va desfășura în această toamnă, între 3 și 6 octombrie, fiindu-i dedicată criticului și scriitorului George Banu. Organizat de Teatrul Național din Cluj, împreună cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj și Muzeul de Artă, evenimentul este un mic festival, în care sunt programate premiere, întâlniri, colocvii, lansări de carte, toate avându-l în centru pe George Banu, marele călător prin teatrul și teatrele lumii. Nu întâmplător, programul Întâlnirilor se deschide cu lansarea albumului „Nocturne” al lui George Banu, publicat la Editura Nemira, care va avea loc joi, la ora 12.00, la Muzeul de Artă, și va fi urmată de vernisajul expoziției „Nocturne” concepută de George Banu, cu exponate din colecţia Muzeului de Artă din Cluj şi cu prezentarea de episoade din serialul „Noaptea”, realizat de George Banu și Dominic Dembinski, producție a TVR Cultural.
Deschiderea oficială va fi în aceeași seară, cu premiera lui Silviu Purcărete, „Ce nemaipomenită aiureală”, de Eugene Ionesco, la Sala Mare a Teatrului Național din Cluj. În serile următoare vor avea loc alte premiere, pe data de 4 octombrie, la sala Studio a Teatrului Maghiar de Stat, „Plugarul şi moartea” de Johannes von Tepl, regia Mihai Măniuţiu, iar pe 5 octombrie, „Trilogia Aureliu Manea (Penelopa rămâne îngândurată, Repetiția de teatru, Zâna de la răsărit)” de Aureliu Manea, regia Gábor Tompa.
De asemenea, în cele patru zile de la Cluj vor avea loc două dezbateri publice importante, prima fiind programată pe data de 4 octombrie la ora 11.00 dimineața „De ce teatrul azi? / Pourquoi le théâtre aujourd’hui?” moderată de George Banu, iar cea de-a doua, pe 5 octombrie, tot la ora 11.00, „Spectator și critic: de la umbra scenei la mărturia paginii”, moderator András Visky.
În avanpremieră, vă oferim un fragment din cartea dedicată de către George Banu nopții și farmecului ei întunecat…
„Noaptea este pentru zi ceea ce spatele este pentru față. Ea îi cere pictorului sau omului de teatru să se „întoarcă” pentru a accede la partea cealaltă, rebelă față de domnia unanim consimțită a feței sau a zilei. Puterea acestora e astfel contestată de liniștea spatelui sau de frământările nopții, fiecare în felul său erijându-se în contrariul său, și Goethe nu făcea decât să recunoască această relație atunci când definea noaptea ca fiind „fața străină a zilei”. Noaptea creează, cu adevărat, „stranietate”. Ca și spatele, noaptea plasează ființa în sfera esențelor, o împinge dincolo de identitatea individuală pentru a o atașa unei stări și a o confrunta cu o experiență, adevărată provocare căreia artistul i se consacră. El este astfel cufundat în inima nopții care nu bate în același ritm pentru toată lumea; căci noaptea îi distinge pe artiștii seducători și mondeni de cei care îi trăiesc experiența până la capăt, pe cei care se mulțumesc să rămână pe marginile ei de cei care îi resimt intens atracția.
Rari sunt cei care, asemenea lui Francisco de Goya sau Louis-Ferdinand Céline, au pătruns până la capătul nopții. Noapte a pământului și noapte a spiritului. Aceștia se îndepărtează de zi fără prudență, fără să-și ia măsuri de protecție, pentru că noaptea este în ei. Și plătesc pentru asta. Să te aventurezi pe drumul nopții înseamnă să te lași purtat de exces, să uiți de norme, de interdicții și de constrângeri, căci, așa cum credea Marguerite Duras, „noaptea, totul este mai adevărat”.
Ziua și noaptea formează o opoziție clară, care se opune acelei surse de afectivitate produse de legato-ul specific stadiilor intermediare, răsărituri sau apusuri de soare. Tranșantă, această antinomie binară se distinge prin precizia termenilor care o constituie și scapă compromisului interstițiului, fineții alunecării treptate, incertitudinii care seduce în clar-obscur sau în postura omului văzut din profil. Ca răspuns la impuritatea acestor expresii, nici din față, nici din spate, nici în zi, nici în noapte, se impune contrastul dintre zi și noapte. Alegând noaptea, scopul este să nu rămân în anticamera ei, ci să pătrund înăuntru pentru a răspunde provocărilor cu care se confruntă tabloul sau scena, atunci când ele însele avansează pe teritoriile a ceea ce nu se arată privirii, a ceea ce aparent le contrazice vocația. Departe de soarele care răsare sau de ziua care se stinge, înaintez în noaptea absolută, această disidență față de zi.
Noaptea este ziua văzută din spate.
Astfel se încheie un ciclu. El a început cu o carte consacrată Cortinei și expunerii sinelui în theatrum mundi: ființa acționează asemenea unui actor respectând indicațiile scenariului divin sau codurile unei societăți teatralizate. Cortina îi permite să apară sau să se retragă, ambivalență a unui semn în care începutul și sfârșitul se îngemănează. A doua carte este cea consacrată Omului întors cu spatele, omul care se eliberează de condiția de actor și întrerupe dialogul cu publicul, presupus sau real, fie pentru a se lăsa absorbit de o sarcină, fizică ori artistică, fie pentru a se îndepărta și a se înscrie pe drumul spre noapte, termen ultim, ultimă dorință. Două ipostaze ale ființei care pivotează în jurul propriului său ax și care, după ziua afirmării pe scena luminoasă a lumii, în fața spectatorilor chemați să aplaude performanța, se sustrage unor astfel de tentații pentru a pleca pe drumul secret al nopții. Tocmai acestei ultime opriri, care încheie un parcurs, îi este dedicată această a treia carte. La sfârșit, noaptea este cea care se impune. Noaptea de pe urmă. „Nu mă trezi, vorbește, rogu-te, în șoaptă”, iată cuvintele pe care Michelangelo le pune în gura Nopții, statuia care veghează la Florența mormitele familiei de Medici.”
Print