E mai greu previzibil să demonstrezi familia comună a doi dramaturgi aflaţi în jurul vârstei de 40 de ani, unul născut în regiunea Sverdlovskaya, din Urali, celălalt belgian. La 37 de ani, rusul Vasili Sigarev este deja un nume de referinţă al dramaturgiei depăşind culorile naţionale, la 42 regizorul şi actorul valon Thierry Janssen este posesorul unui serios pachet media cultural, cu numeroase dramatizări, în special. Inevitabil, geografiile de tranziţie (pe deasupra montane, ba chiar aflate şi la graniţă de continente) produc desene mai apăsate, cele ale „lumii libere” mai nevrotice. În orice caz, şi psihoza estică şi nevroza vestică locuiesc în acelaşi organism biped, bizar, isteroid şi mai degrabă apt pentru Thanatos decât pentru Eros. Şi pentru infinite tragedii mărunte, la îndemâna, la îndesoarta oricui, tragedii soft, din care ai jura că nu se moare. Până la proba contrarie. Cam aşa s-ar vedea lucrurile dinspre mediatorul lor regizoral, Alexandru Mâzgăreanu, prin cele două spectacole ale sale, cel de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ („Gărgăriţele se întorc pe pământ” după Sigarev) şi de la Sala Nouă a Teatrului de Comedie („Factorul uman” după Janssen). De notat de la bun început excelenţa traducătorilor: Masha Dinescu şi, respectiv, Nicolae Prelipceanu, graţie cărora medierea de care vorbeam îşi poate amorsa, pe româneşte, focosul eficienţei comunicaţionale.
Pentru că despre comunicare este vorba, şi încă dialogală, întrucât schimbul energetic între scenă şi sală (scuze pentru categoriile desuete, în context) este o realitate garantată, căreia situarea scenografică îi asigură motorul diferenţierii stilistice. Pentru spectacolul după Sigarev, Romulus Boicu propune un baroc heavy-metal, cu pantă stânga-dreapta care nu poate duce decât la prăbuşire, în niciun caz la coborâri dacă nu line, cel puţin nemortale, linie desenată din vârful turnului de veghe într-un lan de cruci, până pe salteaua odihnei relative a decăderilor post-comuniste. La Comedie (şi spaţiul o solicita, de altfel), Mihai Păcurar lucrează minimalist axul central narativ, un chioşc de ziare ce se transformă fie în imagine a lumii via ecranul unei probabile televiziuni, fie în laboratorul marii evadări către aştri din galaxii mai înţelegătoare.
Diferenţa scenografică respectă logica diferenţei psihanalitice a personajelor centrale: Dima (Ioan Paraschiv) trăieşte acut lipsa mamei, Ludovic (Dan Rădulescu) pe aceea a tatălui, amândoi optând pentru o soluţie ficţională, chiar dacă a celui dintâi pare a ţine de lumea reală – armata, a celui de-al doilea de refugierea în bătăi de câmpi SF – planeta de la ani lumină a unui tată ET pentru care merită să construieşti o navă galactică. Un dublu factor
perturbator grevează asupra celor doi. Pe de o parte, părintele supravieţuitor: Tatăl (Florin Mircea Jr.), în cazul lui Dima, un dependent de alcool, fost funcţionar de partid, decăzut de acum, trăind o indiferenţă tânguitoare faţă de fiu, Mama (Ana Ciontea), dependentă de neuroleptice, cu un (inevitabil freudian) instinct al proprietăţii absolute faţă de Ludovic. Pe de altă parte, potenţialul partener manipulator, Yulka (Alexandra Suciu), în primul caz, jucându-se sadic de-a substitutul de iubire, Cendre (Monica Săndulescu), în cel de-al doilea, personaj feminin ambiguu, poate revenant incestuos, poate vecina ludică încercând trezirea bărbatului din mrejele unei ficţiuni fără „chip şi nume” pentru ea şi pentru lumea colcăind în proiecţie filmată. Numele personajului Monicăi Săndulescu este, de altfel, relevant pentru situaţia umană din ambele spectacole: Cendre înseamnă cenuşă, deci posibilul de trăit, în limitele oricât de laxe ale unei sperate normalităţi, nu se poate exersa/exercita decât într-o lume de după autodafe.
Dacă „Factorul uman” sintetizează ideea cu un minim de personaje, „Gărgăriţele se întorc pe pământ” o dezvoltă în varianta ei aspră, de margine răsăriteană de continent. Gărgăriţele, la drept vorbind, sunt insecte distrugătoare cu excepţia accepţiunii de „buburuză”, „gărgăriţa riţă” din cântecelul pentru copii, semn al căsătoriei, al veselei perpetuări dintr-un viitor imaginat în ideal. Bipolaritatea semantică este pe deplin acoperitoare pentru cele două poveşti dure, până la urmă, despre incapacitatea ficţiunilor de a fi imagine a vieţii trăite efectiv. Dacă Alexandru Mâzgăreanu propune, la Comedie, în acest sens, un manifest explicit, la Teatrul Tineretului optează pentru unul implicit. Amploarea textului lui Sigarev permite detalieri actoriceşti de un deosebit rafinament, exerciţii memorabile cum sunt cele oferite de Dragoş Ionescu în al său Slavik, dependentul de droguri benign, imagine pură a naivităţii indiferente substanţial la contextul traumatic, de Ingrid Robu cu a sa Lera, un soi de variantă feminină a lui Slavik, dependenţa aici fiind de imaginea infantil-tradiţionalistă a succesului social. Loredana Grigoriu şi Cezar Antal aduc două personaje la antipod, cel mut, al mamei moarte, cel extrem de locvace al micului traficant Arkaşa, nici măcar acesta lipsit de tragismul bine temperat al locatarilor Blocului „Morţi şi vii”, blocul nostru cel de toate zilele fie de la poale de Urali, fie de la mal de Mare a Nordului.
Alexandru Mâzgăreanu are un fin simţ al dozajului, şi atunci când Ludovic vrea să se ridice în zbor spre galaxii bizare, şi atunci când gărgăriţele se întorc pe planeta-mamă, plasând la vreme ingredientul fantastic, oniric, acolo unde realismul crud ar putea deveni indigest prin tezism. E omeneşte ca râsu’-plânsu’ să fie mai persuasiv decât pumnul în gură. Şi mai artistic. Şi mai eficient. Iar actorii şi de la Bucureşti, şi de la Piatra Neamţ, îşi asumă exemplar pariul.
Print