„Înțelept e să lenevești” cu MJC…

„Se lasă noaptea în hăurile ce se întind la Sionu după asfințit, după retragerea orătăniilor și țăranilor în cotețele lor. Încet-încet, scap de psihoza celui ce trăiește cu gândul că trebuie să se arate la Ateneu, pe Cale sau la cafenea. Că trebuie să arate. La naiba, nimic nu trebuie! Înțelept e să lenevești și să tot lenevești. De ce s-a pus oare atâta oprobriu pe trândăvie? Meditativii, solitarii sunt blamați – în schimb, toți agitații pământului, de la Iisus încoace, devin faimoși. Toți gălăgioșii, oameni mari. Iar sub ei, în fiecare colțișor al uscatului mulțime de imbecili asudă cot la cot ca să ajungă, cum se zice în rândul lumii. De fapt, să devină maturi, inși fără scăpare, du même acabit, lefegii cari plătesc taxe, fac copii și acte de eroism pentru patrie. Evident. Nu mi-aș da viața pentru patrie. Pour la Roumanie. Să-ți dai viața pentru țară – ce prostie mai e și asta?”

Așa cugeta la asfințit – asfințitul vieții – MJC, personajul lui Ion Iovan din romanul omonim, o ficțiune după biografia lui Mateiu Caragiale, închipuit Matthieu Jean Caragiale, din păcate fiul „berarului”, cum își gratula ilustrul tată, și al unei mame al cărei nume nu e demn nici să fie pronunțat. La apus, predomină, evident, blazarea. În imaginea citată lipsește, e drept, motanul Calimachi, companion al zilelor și nopților lungi petrecute de Mateiu la moșia soției, în căutare de cai verzi pe pereți, căutare din care nu s-a oprit toată viața. La apus, culorile se amestecă, luminile se întunecă, vocile se sting. Ceea ce nu înseamnă însă că personajul pe care și l-a inventat și pe care l-a jucat toată viața fiul nelegitim al lui Caragiale I.L. a avut vreo slăbiciune și s-a lăsat în voia adevărului. Nicidecum.

De fapt, citind romanul premiat al lui Ion Iovan, îl vezi mai limpede decât după oricare altă lectură pe acest personaj pe care autorul „Crailor de Curtea-Veche” l-a jucat cu acribie până la ieșirea finală din scena vieții, căci pentru el viața a fost, înainte de toate, o scenă pe care trebuie să te arăți într-un anumit fel. Evoluția lui în acest spațiu pentru ficțiune o urmărește splendid consistentul volum al lui Ion Iovan, publicat după  „Portretul unui dandy român” din 2002 și „Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale, însoțite de un inedit epistolar, precum și indexul ființelor, lucrurilor și întâmplărilor” din 2008. Citind „MJC”, care are meritul de a nu elucida enigma, deși o arată în lumea din care a făcut parte, creionându-i și ei o imagine atent documentată, bogată în detalii, te trezești în fața unei ficțiuni de anvergură despre ficțiunea MJC. Curajoasă faptă, lăudabilă premieră, căci e foarte probabil ca figura scriitorului (pentru care, din câte se pare, literatura a rămas un capriciu) să se identifice cu figura personajului lui Ion Iovan, cu alte cuvinte, ca pe Mateiu Caragiale să-l vedem, peste ani, prin filtrul Ion Iovan.

Și cum este acest dandy notoriu, sursă hrănind o cunoscută obsesie livrescă? Așa cum îl știm, și totuși cu destule tușe noi, unele subțiri, altele groase și foarte groase. Aproape o caricatură, MJC, rod al propriilor fantasme, vânător de blazoane, deci și de averi, dezgustat de toți și de toate și obsedat de o genealogie închipuită, ipohondru și melancolic cum îi șade bine personajului pe care-l joacă fără încetare, defilează sobru, cu baston asortat în funcție de situație, pe scena propriei vieți. Departe, rece, calculat, preocupat să fie opusul tatălui, în absența tatălui, fiul lui Caragiale se visează un astru rece pe o boltă. Sus, deasupra muritorilor, defilează în costumele lui, care ocupă un loc atât de important în propria viață, căci costumul e de importanță crucială pentru personaj, visează funcții, cel mai adesea într-un București pe care nu dă doi bani, dar în care e musai să se afișeze, aleargă după privilegii, își râde de evlavia creștină de care e cuprinsă familia vârstnicei soațe posesoare de moșie.

Și, desigur, de scriitorii pe care-i vede atât de des în urbe, mai ales la Capșa. Printre ei, desigur, „Cezărică” (Cezar Petrescu), Eliade, Cioran, „Ionel al Medelenilor” („ca avocat ar trebui să aibă măcar un ax în prozele pe care le comite, să țină cât de cât o idee. Dar el nu poate coagula nimic, însiropează dialoguri și le dă drept ciubuce de supt unui cuconet idiot)” sau „Petrișor Comarnescu”. Concluzia? Rămâne sub pecetea disprețului: „Una peste alta, ce văd eu la confrați? – mutre strâmbe, distorsionate, figuri ciudate, unele de-a dreptul hidoase. Piticaniile și deșelații Bucureștiului. Reacționez à la Chateaubriand, izbit de urâțenia capilor republicii franceze: tous vêtus comme un carnaval; pentru condeierii români, eleganța, farmecul fizic sunt insolențe. De ce să mă mire grimasa lor când mă văd?” Iată ce notează Mateiul Caragiale, din salonul refuzaților, rezumând sarcastic încă o zi de august în lungul său jurnal, din partea a doua a romanului, „Însemnările jubileului”. E clar, sartrian avant la lettre, „infernul sunt ceilalți”, scriitorii români și, adesea, românii…

Relația cu literatura, capitol sensibil în amplul portret al eroului, se conturează în cele peste cinci sute de pagini ale romanului, presărate cu subtilități cuceritoare, din însemnări, gânduri și fapte învăluite în același abur în care rămâne învăluită toată viața lui Matei Caragiale, ale cărui documente personale au parvenit posterității într-un număr foarte mic. Ce este literatura pentru autorul romanului singular „Craii de Curtea-Veche”? Un capriciu aducător de privilegii, o vanitate, o farsă, cugetă la gura sobei personajul lui Ion Iovan: „De scris? –nu. La hotărârea mea de a părăsi proza contribuie senzația că toate cuvintele au fost folosite, stoarse de alții înainte, supte și aruncate printre dinți; zdrumicate, morfolite în cavitățile bucale ale ciudaților indivizi care fac literatură din toate timpurile. Nu poți să compui o singură frază curată, componentele ei sunt regurgitate, acrite, intrate în putrefacție. Ce-mi rămâne? Să stau și să privesc împrejur. Dar până la urmă și lucrul acesta devine neplăcut: privindu-le prea mult, propriile-ți obiecte încep să pară străine: eu îmbrac haina de colo? Eu dorm în patul ăla? Fericiți cei ce au vreun motiv de exultare. Caut cu îndârjire un moment de așa natură – îmi vine în minte debutul meu de acum douăzeci și trei de ani; stăteam într-o cumplită odăiță de periferie și strângeam la piept revistuța cu sonetele mele. Ce farsă! Îl iau în brațe pe Calimachi, mă hârjonesc eu el până la ceai. Din tot ce mă înconjoară, e singura ființă cu har terapeutic.”

Aceste este MJC, care-și scrie calofil povestea. Acesta este „MJC”, roman biografic, rar reprezentat în literatura noastră, y compris roman de epocă, ficțiune despre o ficțiune, o plăcere stimulatoare și pentru cei inițiați în universul Caragiale & Son, și pentru cei care-l descoperă acum pe varii căi, cu tot balcanismul lor. „Aici, la porțile Orientului”, citită vara sau iarna, la bibliotecă, în fotoliul de acasă sau pe malul vreunei ape, cartea lui Ion Iovan ne întoarce într-o lume foarte aproape de noi, ce ne rămâne, totuși, atât de departe.