George Motoi
Dacă actorul este interpret sau creator – constituie de mult un subiect de controversă. Și ea nu va înceta, câtă vreme nu vom conjuga termenii în folosul artei teatrale. Moda, diversele curente, teroarea vedetei, despotismul regizorului, supremația dramaturgului în arta spectacolului au lansat și-au întreținut conflictul.
O privire de ansamblu asupra întregii istorii a teatrului ne va arăta însă că, în toate marile valori ale artei spectacolului, numele actorului rămâne, totuși, nedespărțit de cel al dramaturgului și al regizorului. Se poate gândi cineva la Caragiale ignorând spectacolul lui Sică Alexandrescu cu „Scrisoarea pierdută” și întreaga garnitură de actori celebri rămasă în memorie? Se poate uita Vraca în „Ovidiu”, Calboreanu în „Apus de soare”? Putem vorbi despre „Regele Lear” al lui Shakespeare fără a aminti numele regizorului Peter Brook și pe cel al actorului Paul Scofield, realizatorii acestui extraordinar spectacol cu care ne-au vizitat țara cu mulți ani în urmă? Se poate uita creația lui Radu Beligan în „Revizorul” lui Gogol, sau cea din „Rinocerii” lui Eugen Ionescu? Mai putem vorbi noi, astăzi, despre „Dantonul” lui Camil Petrescu fără nicio referință la realizatorii primului spectacol cu această piesă de la Naționalul bucureștean, sub bagheta regizorală a lui Horea Popescu, cu o distribuție celebră, avându-l pe Mircea Albulescu în rolul titular? Sau ne putem gândi la „Azilul de noapte” de Gorki și „Furtuna” de Shakespeare, uitându-l pe Ciulei cu trupa sa de la Bulandra? Și exemplele, desigur, ar putea continua, am putea întocmi chiar un dicționar al referințelor. Dar cine îl mai poate uita pe Toma Caragiu?
Actorul, înainte de a fi interpret, este poate cea mai bogată sursă de inspirație a regizorului. Ne mai putem imagina „Tanța și Costel”, de Băieșu, sau teatrul lui Mazilu, fără să ne vină în memorie aparițiile savuroase ale regretatului Octavian Cotescu în aceste zone ale comicului ? Au fost spectacole inspirate după personalitatea unuia sau mai multor actori, au fost piese de teatru scrise, sau rescrise mai ales, după structura unuia sau a mai multor actori, prezența acestora constituind, de fapt, garanția creației teatrale în general. Cine l-a văzut pe George Constantin într-un rol a înțeles cât de creatoare poate deveni contribuția actorului. Nu cred că am exagera spunând că, de fapt, numai prin actor ajungem la adevărata creație teatrală, el materializându-i stilul, ființa și graiul. Dramaturgului și regizorului nu le este deloc indiferent cu ce anume actori vor face viitorul spectacol, chiar dacă, din propriul orgoliu, ei mai trec uneori sub tăcere adevărul acesta. Distribuția rămâne un mare act de creație și aparține, înainte de toate, potențialului actoricesc de care dispunem la un moment dat. Nu vom putea afirma despre un regizor că e „mare” dacă el nu va fi anturat de actori valoroși. Dar cred că insist prea mult în această argumentație, cunoscută de toată lumea, dar care acum nu face decât să amintească nevoia stabilirii actorului în însăși sfera creației, eliberându-l de condiția umilă a interpretului subordonat, pe care nu puțini i-o mai atribuie, reducând prin aceasta însăși seva creației autentice.
Desigur, nu încap aici superficialitatea, lipsa de har, rutina, micimea, neadaptabilitatea și neînțelegerea spiritului de echipă, ca să nu mai vorbim de lipsa de „stomac și nervi tari” și care, la un loc, definesc „junghiurile”, traumele unui colectiv teatral.
Actorul-artist, idealul de actor, râvnit mereu în teatrele noastre, adevărat element stimulator, ferment, forță de exemplu și de determinare în procesul creator depășește cu mult limitele simplului interpret, executant, tocmai prin implicarea sa totală în munca propriu-zisă a actului artistic. Căci, orice s-ar spune, în actor există resursele vitale nebănuite pentru continua împrospătare a artei scenice. În actor găsim cea mai mare forță a sugestiei teatrale. Actorii sunt cei care vor materializa întotdeauna textele dramatice ori concepțiile regizorale, oricât de avansate și novatoare ar fi ele. În actor vom găsi reprezentate oricând evoluțiile ființei umane, iar teatrul nu va fi altceva, acum și aievea, decât preamărirea acestei ființe!
Print