Interviu realizat de Pompilius Onofrei
POMPILIUS ONOFREI: În sediul cel nou al Teatrului UNTEATRU, de pe strada Sfinții Apostoli, la numărul 44, căutand a descifra „Fenomenul UNTEATRU”. Pentru că e vorba chiar de un teatru-fenomen al scenei bucureștene, acest Unteatru, un fenomen ce crește constant deja de – iată – șase ani, nu?
ANDREEA GROSU: Şase ani – în această vară, da.
P.O.: Și care se întinde de la „Trei Roxănici”, prima co-producție jucată la Unteatru, sau de la „Trei femei înalte”, dacă e să vorbim de cea dintâi producție …
ANDREI GROSU: …dar și „Frumoasa călătorie a urșilor Panda”, tot atunci…
P.O.: Și-apoi – încă vreo 40 de spectacole care s-au jucat și perindat în spațiile Unteatru. De la cele amintite, din 2010 – și până, iată, acum: „Hamlet”, sau „Veghe”, dar mai ales, iată „The Sunset Limited”, producția voastră nominalizată anul ăsta la Premiile UNITER pentru „cel mai bun spectacol”. E un parcurs, clar, absolut spectaculos și despre asta ne propunem să vorbim acum cu creatorii UNTEATRU – Andreea și Andrei Grosu.
ANDREEA: Inițial nominalizarea la UNITER am luat-o așa… cred că nu suntem noi conectați la „fenomen” neapărat, la treaba asta cu premiile. N-o credeam așa de importantă. Dar s-a întâmplat să vedem la TVR ultima parte a Galei de premiere. Tocmai ajunseserăm la Arad, la Festivalul de Teatru Nou, și ne-am emoționat când am văzut compania în care eram: Bocsardi, Afrim și două teatre așa de importante din țară… și „piciul” nostru… a fost chiar emoționant.
P.O.: Eu zic că nominalizarea asta e extrem de elocventă, căci, iată: acuma a fost UNITER-ul… dar juriile se apleacă tot mai des asupra fenomenului independent, nemaiputând să nu caute „cel mai bun” spectacol și prin categoriile astea „noi” ale teatrului, pe care unii le denumesc… destul de nepotrivit…
ANDREI: Aici e o discuție lungă despre termenii folosiți în tot fenomenul ăsta… cam sunt probleme și cu termenul de „șomer”, și cu cel de „liber”, sau cel consacrat de „independent”… De fapt, la noi teatrul cu adevărat independent…
ANDREEA: …nu prea există.
ANDREI: Cam așa-i. Adică noi… ne spunem „teatru independent”, dar ne considerăm mai mult un teatru privat, de fapt. Suntem o companie de teatru privat care producem spectacole, le facem…
ANDREEA: …Încercăm să le vindem ca să supraviețuim și să câștigăm bani pentru alte producții, deci… cam seamănă cu un business în cultură. Nici nu știm cum să-i spunem, căci de fapt e o încercare de supraviețuire.
ANDREI: Întrebarea e, în fond, independent față de ce? Trebuie întâi să-ți dai seama cum trebuie să te poziționezi față de ceva. Și dacă te desparți de teatrul instituționalizat, de marile teatre, din prima e un fals, pentru că mulți din actorii care joacă și la noi vin din teatrele instituționalizate. Și-atunci sunt independenți – de ce? – pentru că joacă și-acolo, și-acolo?
ANDREEA: Cred că e bună asta – cu „teatru independent, egal teatru nefinanțat”, cam asta e tot ce înseamnă.
ANDREI: Din păcate, așa se întâmplă la noi, pentru că teatrul independent ar trebui să fie și el finanțat, cum se întâmplă în multe alte țări. Și-atunci repet întrebarea: „Independent față de ce?”
P.O.: Și mai ales când parcursul e atât de serios cum e al vostru și când rezultatele sunt notabile – așa cum sunteți voi luați în seamă… că nu e numai UNITER-ul singurul organism pan-teatral care vă consideră „între teatre” și nu împărțiți pe ce știu eu ce criterii… ați fost invitați de mai multe ori la Festivalul Național de Teatru…
ANDREEA: În fiecare an. De vreo trei ori, în fiecare an. La FITS – Festivalul de la Sibiu – în fiecare an…
P.O.: …iar Festivalul Național de Teatru Independent vă premiază în fiecare an special pe voi – pentru seriozitate, program, cerbicie ș.a. Deci clar – sunteți recunoscuți. Și despre asta vreau să vorbim. Cum arată drumul ăsta de 6 ani, 40 de spectacole și foarte multă încăpățânare? De la casa din strada Ilfov, dintre Cheiul Dâmboviței și CEC, pusă la dispoziție de cineva din generozitate (dar ce romantice începuturi!) – și până la spațiul ăsta de 444 de metri pătrați din Sfinții Apostoli 44, pe care l-ați transformat… Mă uitam pe programul vostru de luna mai: aveți nu doar în fiecare zi spectacole, ci le dublați chiar în multe seri cu concerte și, deci, ați devenit o adevărată instituție de spectacol.
ANDREI: Da, dar lucrurile astea s-au întâmplat oarecum normal, adică au venit de la sine. Mă refer aici la programarea spectacolelor în unele zile și de la ora 3, și de la ora 7. Pentru că în momentul ăsta avem 18 producții de scenă pe care trebuie să le jucăm în fiecare lună și dacă facem calculul, e normal să le jucăm măcar o dată, dacă nu de două ori lunar Și așa, ajungem la programul ăsta.
P.O.: Dacă se joacă înseamnă că au public, asta spun, deci că ați ajuns la niște constanțe…
ANDREEA: Suntem la început și cu publicul. N-avem chiar tot timpul sălile full. Credem cu tărie că nu știe toată lumea despre noi. Nu știu dacă UNITER-ul a ajutat în sensul ăsta. Până la urmă publicul de teatru e puțin, o mână de oameni și…
ANDREI: Sincer, nu știu câtă vizibilitate are UNITER-ul , dar suntem tot „noi între noi”, până la urmă… Dar de-acum… ne considerăm și noi „unii dintre ei”, nu? Și, sigur, ajută ca informație. Adică dacă noi scriem pe Fb „spectacol nominalizat la UNITER pentru cel mai bun spectacol” e posibil și… poate garantat ca 60% din oamenii care vor citi să nu știe neapărat ce înseamnă UNITER-ul, dar pentru că a fost nominalizat – să zică „băi, e ceva!”.
ANDREEA: Da-da, e o recunoaștere și atunci capătă un sens. Dar, mă rog… ideea e că așteptăm public. Nu știm cum să facem. Nici nu avem „know-how-ul” de-a atrage public. În afară de spectacole nu prea știm să facem altceva. Și cred că e nevoie de timp. Ăștia 6 ani sunt puțini, sunt micuți. Iar pe primii 5 îi considerăm foarte nișați. C-am fost așa, ascunși pe-o străduță, fără promovare, fără nimic… Câteva premii, câteva participări la festivaluri, dar cumva discreți. Acum, spațiul acesta nou poate o să ne ajute și sperăm mult să fie așa. Concertele, spre exemplu, sunt sigură că ne vor folosi enorm, pentru că e un altfel de public care ajunge aici și care află de sala de dincolo, că de aia nici n-am vrut să nu dăm un nume anume barului. Barul e integrat. E Teatrul UNTEATRU – și-atât. Trebuie să știi că vii la concert la „teatrul Unteatru”. Pentru că scopul nostru va fi întotdeauna ca oamenii ăștia de aici să afle de ce se întâmplă acolo, în sală, la scenă.
ANDREI: Și ce e cel mai important pentru noi e calitatea, așa cum o înțelegem noi, din punct de vedere estetic. De-asta și concertele vor fi, spunem noi, concerte de calitate. Nu încercăm să facem nimic comercial aici…
ANDREEA: În afară de vânzare de cafea.
ANDREI: Evident. Exact cum se cheamă și firma pe care a trebuit să o deschidem pentru a putea să facem concerte și să avem un bar, și anume „Muzică bună S.R.L”
P.O.: Ajungem la concepție și la planuri, dar pentru că vorbeam de public aș vrea să vă întreb cât public de breaslă intră în Unteatru, așa, procentual?
ANDREEA: Au început să fie curioși și au început să se-adune. La începuturi – au mai venit câțiva să susțină toată mișcarea, dar dup-aia… foarte rar am văzut colegi actori. Dar acum au început să mai vină. Probabil din curiozitate. E un raport decent, e ok.
ANDREI: Dar, cumva, noi nici n-am prea avut în gând să aducem încă de la început și neapărat oamenii din domeniu. Asta chiar a fost o problemă, pentru că am vorbit recent cu cineva care – critic de teatru fiind – ne-a spus că n-a venit la anumite spectacole pentru că… n-a fost invitat.
ANDREEA: Iar noi nu am lansat invitații…
ANDREI: Dar, surprinzător, oamenii au venit – ei, benevol… Adică tot timpul avem cronici la spectacole și le mulțumim pe această cale.
P.O.: După „Hamlet” ați mai avut o premieră, nu?
ANDREEA: Da, „Veghe”, regizată de Dan Lăcătușu. cu Richard Bovnoczki și Liana Mărgineanu.
ANDREI: Cred că la sfârșitul lui martie a fost premiera, da.
P.O.: Și acum v-ați stabilizat la un număr anume de premiere pe an?
ANDREEA: Încercăm să păstrăm numărul cât mai micuț, pentru că au început să vină foarte multe propuneri de proiecte…
ANDREI: Micuț însemnând, oricum, peste un teatru instituționalizat.
ANDREEA: Minim șase pe an.
ANDREI: Deja am avut patru premiere anul ăsta și urmează, cu siguranță, încă trei.
ANDREEA: Da, vor fi în jur de șapte, dacă ne oprim acolo… Vedem.
P.O.: Și care sunt criteriile acum, după anii ăștia de experiență? Am înțeles (și toată lumea poate să vadă clar) de unde ați plecat, precum și conceptul general, dacă deschid pagina de internet a Unteatru-lui și citesc acolo manifestul acela fain și destul de limpede. Dar acum evoluând în complexitate, și „buhul” ducându-vi-se, și lumea venind la voi auzind din ce în ce mai mult de Unteatru, acum lucrurile devin mai complicate. Redevin algoritmice, într-un fel, trecute prin niște site. Care sunt sitele astea, și cum, și ce cern ele?
ANDREEA: Asta e cea mai grea întrebare, pentru că ne confruntăm cu așa ceva mereu și tot timpul discutăm. La un moment dat cred că va trebui să avem un consiliu care să ne reprezinte. Un consiliu artistic, așa cum are orice teatru. Pentru că a devenit foarte greu pentru noi să luăm toate deciziile de tipul ăsta. Noi avem criterii – dar sunt criterii personale… sunt mai mult criterii artistice…
ANDREI: …se pare că din fericire, pentru noi! Pentru că UNTEATRU așa s-a născut: din dorința noastră de a face Un Teatru și cu sprijinul unor oameni minunați (care au și rămas aici, în teatru) și cu care facem acum, împreună, tot asta: teatru.
ANDREEA: Și cu care ne sfătuim constant.
ANDREI: Adică, de fapt, noi luăm decizii, dar suntem, chiar de vrem sau nu, influențați de părerile oamenilor care lucrează aici. Nu exagerez spunând că cel puțin 50% dintre proiecte nu sunt unele care vin din afară, cu propunerea de a fi făcut spectacolul aici…, ci proiecte cumva propuse, aduse din interior. Vin actorul x, cu actrița y și cu actorul z și spun: „Uite, vrem să lucrăm cu regizorul acesta, are proiectul ăsta și noi avem asta și asta… putem să-l facem?”
ANDREEA: Noi avem o echipă, după cum bine se vede, e o echipă care s-a extins un pic, doar că e foarte sudată și ținem mult la asta, să se lucreze în teatrul nostru doar cu echipa noastră.
ANDREI: Asta e prima condiție când vine cineva să ne propună un spectacol.
P.O.: Echipa însemnând de fapt…?
ANDREEA: Toți actorii. Actorii care joacă…
ANDREI: Sunt 20 de actori.
P.O.: Afiliați? Sau cum să-i numim?
ANDREEA Prieteni.
ANDREI: Noi îi considerăm „ai noștri”.
ANDREEA: Ai noștri – prin prietenie. În timp, așa. Da, sunt oameni care au intrat recent în distribuție. Sunt oameni noi, e normal să se lărgească echipa. Ăsta ar fi primul criteriu, echipa…
ANDREI: Textul, apoi.
ANDREEA: Textul e foarte important. Dar iar… e așa de subiectiv, că, practic, iarăși noi trebuie să luăm decizia asta. Ok, ce vrem? Ce ni se pare că e potrivit pentru teatru în momentul ăsta? De ce are nevoie teatrul? De ce au nevoie actorii? Încercăm să creștem și teatrul, dar să-i creștem și pe ei o dată cu teatrul. E firesc să se întâmple asta.
ANDREEA: Regizorii sunt, iarăși importanți. Mergem să vedem uneori spectacolele lor înainte de a accepta… normal… ale celor pe care nu-i cunoaștem. Cumva natural, așa, firesc se întâmplă lucrurile.
ANDREI: Și fără… adică nu e vorba de modestia noastră, dar chiar nu știu cum să-ți spunem, ca să nu sune a din asta de primă pagină.
ANDREEA: Îi avem pe cei mai buni. Îți spun eu.
ANDREI: Avem și nu exagerăm, vedetele de peste 2-3-5 ani din teatru.
P.O.: Bun, deci ăsta ar putea să fie… titlul: „Îi avem pe cei mai buni”…?
ANDREEA: Cam așa ceva. Noi suntem siguri că sunt printre cei mai buni. Mai sunt, evident, multe echipe foarte bune în momentul ăsta, dar și ai noștri sunt foarte-foarte buni. Ai noștri… tună și-i adună, c-acum sunt ba cu Odeonul, ba cu Naționalul, ba sunt toți pe aici, se tot plimbă. ba pe la Bulandra, ori pe la Act…
P.O.: Efervescență maximă la capacitate maximă. Nu neapărat a publicului, dar a ofertelor voastre.
ANDREI: Nu vrem ceva mai mare.
P.O.: E un spațiu scenic… de câte locuri?
ANDREI: 90-100 de locuri maxim la sală și 90 în sala de concert.
P.O.: Și unde se va duce, credeți voi, acest fenomen, Unteatru?
ANDREEA: Păi, important e să se păstreze, nu știu unde se duce… Mi-e foarte greu să mai am o proiecție… adică, acum 5-6 ani, dacă m-ar fi întrebat cineva, n-aș fi zis niciodată că o să ajungem aici… și-atunci e… mi-e imposibil să-mi imaginez. Nu-mi dau seama.
ANDREI: Poate spun vorbe mari acum, dar mi se pare că ce s-a născut aici, în spațiul ăsta – e visul nostru, așa cum l-am avut noi acum șase ani. Nu cu detaliile astea, dar conceptual, ăsta e visul. Ce se poate întâmpla de-acum e ca această nebunie, acest vis, să funcționeze. Iar ce putem noi spera – e să avem producții din ce în ce mai bune și să rămană o zonă de experiement în „zona asta a noastră”…
ANDREEA: Să avem curajul ăsta permanent, să nu ne părăsească zona asta de asumare.
P.O.: Și care vedeți că e locul vostru în Teatru acum? Ce dă Unteatru atât de specific?
ANDREEA: Indiferent de ce vezi aici, dacă e bun sau dacă e prost, dacă e reușit sau dacă e un eșec, nu e niciodată o minciună, de asta sunt 100% sigură. Tot ce se întâmplă aici e adevărat. Chiar dacă sunt greșeli, poticneli… e foarte adevărat. Și asta cred că ține mult de oameni. De oameni și de implicarea lor. Și de scop.
ANDREI: Până la urmă scopul e spectacolul în sine și-atât. Nimic mai mult.
ANDREEA: Cred că ne-am adunat cumva asemănători, poate ăsta e un lucru de zis, că așa se întâmplă în găști în general și în grupuri de prieteni…
P.O.: E o gașcă – Unteatru?
ANDREEA: E o gașcă, e-o familie, da, sigur.
ANDREI: Și din păcate, când nu reușim să le dăm bani de mâncare, le dăm bani de-o bere…
ANDREEA: Cam asta e. Ne hrănim copiii cu bere… (râsete)
P.O.: Și, ok, în sfârșit – chiar ultimul cuvânt ad litteram: doar acel „un singur cuvânt”, cel mai important, definitoriu, care ar putea să sintetizeze fenomenul Unteatru?
ANDREI: Ultima oară răspunsul a fost – emoție.
ANDREEA: Cred că tot ăsta e răspunsul… cred că astea-s cele două componente pe care ne bazăm și în spectacolele noastre și cred că toată lumea care lucrează aici simte în sensul ăsta: să fie adevărat și să emoționeze. E un fel de crez.
ANDREI: Și emoția nu poate fi decât adevărată… Deci – emoție.
P.O.: Ok, cred că putem să încheiem așa, nu?
ANDREI …Și am vrea mai mulți bani… (râd toți).
Print