Între culmile premiilor UNITER și Teatrul „Stela Popescu”

yorickS-a încheiat și Gala Premiilor UNITER 2016, premianții au plecat fericiți acasă cu trofeul și diploma, iar lumea noastră teatrală își vede mai departe de micile și marile ei probleme, după această seară în care, în aparență totul e numai zâmbet. Și, la urma urmei e normal, suntem la teatru… Mici înțepături inevitabile, discursuri pe care ne place să le ținem, cantități uriașe de mulțumiri, ironii, indiferență mimată. Una peste alta, în ciuda tuturor criticilor și a comentariilor multe, tot mai multe, aceste premii contează în lumea noastră mică și, pentru că sunt singurele din acest domeniu, cei mai mulți dintre creatori și le doresc și își doresc să fie pe lista de nominalizați. Despre premiile de aseară n-am să spun decât că, în urma listei de nominalizări pe care am comentat-o la momentul la care ele au fost făcute publice, juriul final a făcut alegeri coerente și în cea mai mare parte previzibile. În mare, anul tearal 2015, privit prin oglinda premiilor UNITER arată eteroclit, dar lipsit de vârfuri.

Însă gustul premiilor UNITER trece repede, se face puțină vâlvă pe Facebook, toată lumea felicită sau, după caz, consolează pe toată lumea, și viața (sau teatrul) merge mai departe. În inerția lui din ce în ce mai vizibilă (mai ales prin prisma galei), în „dulcea” lui luptă pentru existență. Și, da, inerția sau pilotul automat funcționează cam în toate tipurile de teatru care se fac acum în România. Teatrele mari, cu finanțare de la buget, produc aceleași tipuri de spectacole, teatrele mici, mai mult sau mai puțin independente, aceleași tipuri de spectacole. Fiecare cu rețeta lui. Pentru că, da, fiecare dintre ele, fie că vrem sau nu să vedem asta, funcționează după o rețetă. Și nu e greu să identificăm ingredientele.

Și după ce febra premiilor trece, ne întoarcem la aceleași lupte, la aceleași dezamăgiri, la aceleași probleme. Printre ele, puțin comentată printre știrile nenumărate despre scandalul de la operă, schimbarea ministrului Culturii și cozonacul de Paști, a fost apariția informației că la Palatul Național al Copiilor se va înființa Teatrul „Stela Popescu”, potrivit unei hotărâri a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, adoptată joi, 28 aprilie.

Că în București nu sunt teatre, că s-au închis săli importante, că Nottara n-are sediu și joacă pe unde se poate, că Teatrul Foarte Mic, la fel, și-a pierdut sala, că nu se construiesc săli de teatru, deși ar fi nevoie, sunt lucruri bine cunoscute. Și, în acest context, ce se întâmplă? Se înființează Teatrul „Stela Popescu”. Să trecem peste faptul că teatrul românesc a avut și are actori colosali pentru care nu s-a înființat un teatru și nici nu există vreo sală care să le poarte numele – să ziceam așa în treacăt, Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Victor Rebengiuc, Olga Tudorache, Valeria Seciu, Mariana Mihuț… –, și să ajungem la ideea în sine. Așadar, prioritatea numărul 1 în Bucureștiul anului 2016 a devenit înființarea unui teatru cu numele Stelei Popescu. Desigur, o actriță pe care o iubește tot poporul din reclamele de la Catena, dar, când citești că obiectul de activitate este: „promovarea culturii muzicale prin spectacole de balet în vederea educării şi dezvoltării culturale a copiilor şi tinerilor; iniţierea şi susţinerea proiectelor educativ-culturale pentru stimularea creşterii consumului cultural”, te cam ia cu fiori și nu poți să nu te întrebi cm ce însemnă „consum cultural” pentru cei care ne conduc destinele.

Într-un Palat al Copiilor care a devenit în ultimii ani gazda șușelor confundate de publicul larg cu teatrul, s-a hotărât așadar înființarea unui teatru care are toate premisele să fie un teatru al „legiferării” șușei și asta este cel mai periculos.

Print

3 Comentarii

  1. Love&Marriged 13/05/2016
  2. Bine asa 18/05/2016
  3. Violeta 19/05/2016

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.