E anul centenarului României și nimeni nu te lasă să uiți asta. Se alocă fonduri special pentru scos texte de la naftalină, se montează cu ghiotura texte așa-zis patriotice, care, practic, n-au nicio legătură cu centenarul. În proiecte, dacă vrei să obții fonduri, e mai sigur să strecori și un paragraf, ceva, despre patriotism și centenar. Până la un punct, n-ar fi nimic în neregulă, numai că, în România, ca de obicei, totul e dus într-o zonă de ridicol. Iar centenarul a devenit un fel de monstru înaripat, care zboară pe deasupra noastră și, mai ales, în teatru își găsește cele mai ciudate forme de manifestare în toată țara. De altfel, la noi există un apetit pentru festivism și ca atare îl montăm pe Caragiale la greu doar în Anul Caragiale, pe Eugène Ionesco în anul în care e comemorat și așa mai departe. Or, în 2018, ne-am trezit cu toții brusc mânați de un sentiment patriotic, care la sfârșitul anului, cel mai probabil va adormi la fel de brusc precum s-a trezit – mai ales că nu vor mai exista fonduri speciale – și se va trezi din nou la cine știe ce nou moment aniversar dictat mai mult sau mai puțin de sus. De câte ori vine vorba de patriotism îndesat cu pâlnia pe gât îmi amintesc răspunsul domnului Victor Rebengiuc, la „Întâlnirile Yorick”, unde a fost întrebat dacă e mândru că e român… „Ce înseamnă a fi român? Români suntem când ne vedem de treabă și facem o treabă bună, iar țara prosperă și totul merge bine. De ce să fiu mândru că sunt român? M-am născut în România, sunt român, dar ăsta nu e un prilej de mândrie pentru mine, ci de îngrijorare. Ce se întâmplă cu România și cu noi, cei care suntem în ea?”…
De partea cealaltă, se practică un alt fel de „festivism”, aproape mai periculos decât cel ce ține de centenar, pentru că sigur nu va adormi la sfârșitul anului și e treaz de ceva vreme. E vorba de felul cum mare parte din mediul artistic – cu precădere teatrul și filmul – și-au însușit în ultimii ani agenda socială și agenda politică, transformându-se într-un fel de mijloace de propagandă din ce în ce mai bine susținută. Căci nu e un secret pentru nimeni care sunt de obicei proiectele promovate, care sunt proiectele care câștigă finanțări, spre exemplu la AFCN. Tot ce înseamnă „problemele lumii contemporane” – deși e o privire atât de redusă asupra a ceea ce înseamnă azi „problemă contemporană”… – e a priori mai prețios decât va fi vreodată un proiect pentru orice alt tip de spectacol. Vă imaginați că ar alege cineva vreodată să finanțeze un Pirandello? Sau, mai degrabă, un proiect despre integrarea romilor? Ori despre drepturile LGBT? Etc., etc., etc. Nu e greu de ghicit… Și cu toată doza de ipocrizie care decurge de aici. Căci, da, să nu ne ascundem după deget, toate aceste tipuri de propagandă ascund o doză uriașă de ipocrizie. Practicată în acest moment la scară mondială. Și bine susținută de un cor de voci înregimentate, care o fac pe jumătate din convingere, pe jumătate pentru că s-au prins că ăsta e trendul, așa cum făceau pe vremuri activiștii de partid.
Între aceste două tipuri de „festivism” sau, mai corect spus, de propagandă, să faci artă de dragul artei a devenit ceva perimat și lipsit de sens, uitându-se lucrul esențial: că tocmai arta bine făcută poate mișca uneori, puțin, lucrurile și lumea în direcția corectă. Și că repetarea, la infinit, și tocirea acelorași teme va duce totul într-o fundătură, într-un punct mort, în care cea mai mare pierdere – și greu de reparat – va fi îndepărtarea spectatorului. Pentru că, în această ecuație, de spectator nu-i pasă nimănui…
Print