Theo Herghelegiu
“Il Viconte dimezzato” sau, pre limba noastră – “Vicontele tăiat în două”. Cand l-am descoperit pe Italo Calvino, autorul Vicontelui, nu m-am mai putut opri din citit, până am consumat toate cărţile publicate la acea oră în Bucureşti, adică, pe la unamienouăsutenouăzeci şi ceva… Astfel, am avalat alături de Viconte şi “Cavalerul inexistent”, “Dacă într-o noapte de iarnă, un călător”, “Baronul din copaci”, “Oraşele invizibile”. Toate sunt absolut minunate şi deschid minţii (dar şi sufletului!) un teritoriu de basm lucid; de poveste în care cititorul devine când martor-călător, când personaj.
Vicontele cu pricina, pe numele său complet Medardo de Teralba, supravieţuieşte unui război dintre creştini şi turci, sfârtecat de o ghiulea de tun care îi retează trupul în două părţi egale, pe verticală. Astfel înjumătăţit, partea dreaptă se întoarce acasă, la castelul şi la domeniile sale, conţinând exclusiv răul din Medardo. În consecinţă, tot ce va săvârşi de-acum încolo va fi eminamente crud, sadic, criminal, sociopatic, psihopatic, dement şi malefic. Cealaltă jumătate, cea stângă, pe care o credea nimicită, a fost şi ea salvată (nu de medici, de data asta, ci de nişte vraci din Bohemia). Cu o întârziere de câţiva ani, ajunge şi această jumătate bună în comunitatea Vicontelui, evident, săvârşind exclusiv acte de caritate şi fapte frumoase, pline de generozitate, milă şi iubire. Cele două jumătăţi de om se îndrăgostesc pe rând de păstoriţa de capre Pamela. Rivalitatea lor conduce la un duel în care se rănesc reciproc, deschizându-şi cu tăişul spadei arterele dinspre partea cicatrizată. Medicul comunităţii (un britanic semi-diform care vânează „flăcărui rătăcitoare” şi care are un trecut cel puţin ciudat, petrecut pe vasul căpitanului Hook) va coase la loc jumătăţile şi-l va reda lumii, dar şi Pamelei, pe Medardo de Teralba complet, aşa cum se va fi născut el…
Acesta este story-ul, foarte pe scurt. Plină de umor şi de o inteligenţă grozav de subtilă, cartea nu te lasă sa respiri. Descrieri care refuză să devină plictisitoare sau desuete; personaje conturate cu un haz nebun, o anecdotică ce te face să te tăvăleşti de râs – sunt doar câteva dintre atu-urile sale. Însă, mai presus de aceste mărci ale unui fantastic talent de prozator, “Vicontele tăiat în două” m-a tulburat din cale-afară pe un alt considerent – atinge una din problemele cu care m-am luptat mulţi ani; foarte mulţi ani…; peste 25. Este vorba de eterna întrebare “omul este funciarmente bun, sau funciarmente rău?”; întrebare al cărei răspuns încă îmi pare de negăsit. După Calvino (iar asta nu este o descoperire menită să ne uimească!), omul e programat să aibă în el şi bine, şi rău. Asta rămâne, indubitabil, şi părerea Domniei-sale, judecând după cum povesteşte cât de enervantă şi exasperantă devine jumătatea pozitivă a lui Medardo, făcând numai şi numai binele, chiar cu forţa, oricând şi oricui îi iese în cale. Nu-i o noutate poziţia autorului, însă felul în care o spune; întrebările pe care ţi le aruncă aproape fără să sesizezi, cele câteva reflecţii de-o profunzime zguduitoare, spuse cu maximă simplitate – toate astea te fac să-ţi înţelegi mai bine rostul şi condiţia de om. Te fac să-ţi re-evaluezi intoleranţa faţă de cei răi şi să-ţi priveşti cu puţin scepticism admiraţia necondiţionată faţă de cei buni. Dacă eşti cineva care “votează” binele şi care “şi-a furat-o” de la semeni şi de la viaţă, povestea lui Medardo te-ntăreşte, paradoxal.
Iar cartea mai vehiculeză o temă “grasă” – aceea a întregităţii; a capacităţii de a simţi, vedea şi judeca în deplinătatea minţilor şi a afectelor. Integritatea, într-un mod ciudat, poate amputa. Prin faptul că ea este luată “de-a gata”, deseori trecem pe lângă lucruri. Sau pe lângă oameni. În aceeaşi capcană a picat şi Medardo, ca simplu bărbat întreg. Odată înjumătăţit, Vicontelui i s-au acutizat simţurile. O mare bucurie te face generos. O mare durere te poate face fiară. Echilibrarea acestor extreme nu poate fi condiţionată decât de o raţiune TREAZĂ. Atentă la tot ce mişcă în jurul ei, cu un rafinat simţ al măsurii şi cu puterea de se armoniza perfect cu vocea inimii. Într-un atare caz ideal, probabil că dilema “omul este funciarmente bun, sau funciarmente rău?” îşi pierde substanţa. Parşivenia majoră a romanului (şi dovada incontestabilă a faptului că el este o operă de artă) constă în aceea că totul este lăsat deschis şi posibil, dar miezul lui rămâne indestructibil; recitind-o după mai bine de 15 ani, am vibrat la aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, cu singura deosebire că, acum, purtam povara tristă a ceea ce viaţa a scurs printre rânduri…
Am ezitat între a vorbi despre “Lanterna magică”, carte autobiografică a regizorului Ingmar Bergman, pe care am citit-o în ultimul an de studiu la UNATC şi care mi-a marcat existenţa, făcându-mă să pricep că intru într-o profesie unde disperarea şi suferinţa sunt nu numai nelipsite, dar şi, cumva, necesare – şi “Monştri invizibili” de Chuck Palahniuk; una dintre ultimele lecturi care m-au uns la ficaţi; roman ce mi-aş fi dorit să-l scriu eu. (De fapt, citindu-l, chiar această impresie m-a locuit din ce în ce mai pregnant: că autorul mi s-a insinuat în cap şi a comis romanul, însă cu înmiit mai mult talent decât aş fi putut eu s-o fac vreodată). Am ezitat, aşadar, între aceste două lucrări şi am decis să vorbesc despre “Viconte…”. Poate pentru că, spre deosebire de celelalte două, cartea lui Calvino, odată isprăvită, nu încetează a te urmări toată viaţa, ca un plan referenţial integrat propriei fiinţe; ca un al doilea nume…; ca o glumă tragică de a cărei “poantă” nu poţi înceta să râzi.
Sau să surâzi…
Print