Cât de bine poate fi într-o Polonie ciuruită de război, buimăcită de aceleaşi „idealuri” ale comunei globale, în care bunicii senilo-nostalgici şi nepoţii emokizi fac schimb de coji de luciditate şi pusee de furie? O realitate numită „Polonia” în piesa Dorotei Masłowska care fără prea mari eforturi de imaginaţie s-ar putea numi „România”. Un text puternic, cu iz suprarealist, în care personajele nonexistă condamnate la viaţă într-un secol XXI al dezagregării sufleteşti.
Spectacolul „Între noi e totul bine” montat de Radu Afrim la TNB face echilibristică pe sârmă între mesajul consistent al piesei şi universul flamboaiant al regizorului. Sub greutatea notei personale şi a exagerărilor asumate structura se încovoiază, vertebrele se tasează, iar amestecul de umor negru altoit cu glume gratuite se taie ca o maioneză cu prea mult ulei. Amalgamul de scene între care nu s-a vrut a fi găsită o legătură cvasi-logică îşi vede de drumul său şi încurcă bune cu rele de-a valma. După un început inutil, în care personajele îşi dispută microfonul şi încropesc recitaluri, demarează, în sfârşit, povestea acestor fiinţe chinuite care vorbesc anapoda în virtutea unei existenţe absurde. Luate una câte una, există scene cu adevărat emoţionante sau amuzante, momente de adevăr scenic, în care se întrezăresc bunele intenţii şi mesajul textului. O bunică poloneză îl vede îngrozită pe Hitler în chipul propriei nepoate. Două bătrâne, o mamă şi o bunică încearcă să convingă cumpărători de ocazie de calitatea hainelor revărsate din pungile de plastic şi îngână trist super-oferte blazate. O fetiţă cu ochi plânşi găseşte soluţia salvatoare pentru familia ei: moartea unanimă şi reîncarnarea în existenţe mai fericite. Iar la final, într-un spot de lumină, aceeaşi fetiţă vorbeşte despre moartea bunicii sale înainte înainte ca mama ei să se fi născut.
Spectacolul creat ca un colaj de scene succesive, deşi unitar din punct de vedere stilistic, nu este constant în calitate. De e a fost nevoie de un schimb de chiloţi la vedere sau de mozoleli în cadrul uşii sau un cântecel despre micul chinez inserat tam-nesam? Ce caută „Gaiţele” lui Kiriţescu, cu tot cu Popa Porumb şi coliva din cinci kile de grâu şi jocul lor de cărţi însoţite de o Fraila în travesti în Polonia? Artificiile cu efect epitelial nu îşi aveau rostul. Băşcălia care se încăpăţânează să amuze sala putea fi evitată. Limbajul este unul dintre atu-urile piesei şi este speculat de cele mai multe ori cu inteligenţă. De ce ai fost nevoie de tuşe groase şi degete care să gâdile insistent burta spectatorilor în căutarea hohotului de râs facil, nu ştiu. E uşor să stârneşti râsul pufnit. Mai greu să îl momeşti pe cel isteţ şi rafinat.
Construcţia spectacolului pare că a mizat pe o lipsă de relaţie între personaje. Fiecare îşi vede de propriile obsesii, de monologul său, de momentul său de glorie. Lipsa de comunicare între generaţii este subliniată şi de un autism cultivat între parteneri. Nu lipsesc bărbaţii în rochie care cântă lasciv de la înălţimea tocurilor ascunşi de perucă – nimic nou. Nu lipseşte nici şobolanul de mucava, plasat de data aceasta cu ceva mai multă grijă pentru detaliu şi cumpătare pe umărul bunicii. Şi dacă vezi două-trei fotografii din spectacol vei recunoaşte semnătura lui Radu Afrim, deşi de această dată scenografia aparţine Irinei Moscu. Jocul actorilor este unitar, deşi nu este vorba nicio secundă despre dialog. Marius Manole reuşeşte să iasă din zona de confort şi să interpreteze o Bătrânică apatică foarte simpatică. Comentariile sale bombănite sunt cele mai reuşite momente comice. Dincolo de machiaj, se observă cu ochiul liber un actor ludic care a regăsit plăcerea de a construi un personaj altfel decât din obişnuinţă. Dorina Chiriac rosteşte muşcat şi aparent cu multă plăcere cuvinte precum „atac ischemic” sau „deşeuri toxice” şi este o Fetiţă metalistă soră geamănă cu Wednesday Addams. Ca o veritabilă mică depresivă jonglează abil cu inocenţa călcată în picioare şi tânguiala timbrată. Liliana Ghiţă este o Halina iubitoare de patrie şi împătimită a revistelor cu rebusul gata completat găsite la tomberon. O apariţie inspirată parcă din serialul „The Nanny”, cu colanţi înfloraţi, păr tapat şi machiaj abundent. Natalia Călin joacă asumat greutatea corporală a personajului, cu umor şi o poftă sfătoasă de a povesti pe-ndelete. Istvan Teglas schimbă rochiile şi urcă pe tocuri din ce în ce mai înalte cu multă senzualitate şi graţie. Cezar Antal este actorul care nu se teme de penibil şi joacă situaţiile nu tocmai comode cu măsură, iar Florentina Ţilea se ia prea în serios în rolul Reporterei nimfomane, drapată în pete de leopard.
„Între noi e totul bine” pare un spectacol indecis. Pe de-o parte apasă pedala kitschului şi a glumelor la prima mână, iar pe de altă parte sondează adâncimi sufleteşti. Nu este sincer cu el însuşi. Amestecă prea la întâmplare ingrediente de calitate variabilă şi pretinde spectatorului să îşi aleagă singur gustul. La final sentimentele sunt contradictorii, impresiile împrăştiate, iar concluziile vagi. O îmbinare bizară, poate amuzantă, poate chiar emoţionantă, dar lipsită de consistenţă, care se ia peste picior şi bâjbâie undeva între entertainment de soap-opera şi artă.
Teatrul Național București
„Între noi e totul bine”, de Dorota Masłowska
Traducere: Sabra Daici
Regia: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Asistent scenografie: Iulia Gherghescu
Muzică live: Cezar Antal
Sound design: Călin Țopa
Univers sonor: Radu Afrim
Distribuția: Dorina Chiriac, Marius Manole, Liliana Ghiță, Natalia Călin, Istvan-Lajos Teglas, Cezar Antal, Florentina Ţilea
Print
cronicareasa asta are 80 de ani…? Sau…90? Ah, 28…nu cred!Un discurs de tanara … demodata si ranchiunoasa.
Spectacol fara mesaj si lipsit de profunzime.Radu Afrim ar face bine sa se apuce serios de fotografie.Radu Afrim este un regizor facebook si atat.Ca artist este cel mult un parodist, autor de parodii subtzirele…Iar actorii i se alatura datorita bascaliei pe care o practica, sunt multi actori romani care prefera drumul acesta, si\sau pt.ca isi inchipuie ca vor fi “bine vazuti”in aceasta companie.Da, vor fi bine vazuti pe facebook si mai putin pe scena.Bine vazuti in masura in care 230 de like uri pe fb la o poza este considerat de unii o performanta.De altfel dupa ce isi consuma cele cateva sute de “fani”de pe fb. spectacolele lui Afrim sunt scoase din repertoriu pt.ca nu mai au spectatori.
Draga Bambolero, mesajul tau este lipsit de absolut orice profunzime. Mai bine te apuci tu de citit alte site-uri. Scuza-ma dar nu vad altceva in mesajul tau decat o frustrare maxima. Afrim este unul dintre cei mai buni regizori la ora actuala.Omul asta stiut sa creeze un stil propriu si sa aduca pe piata teatrul de care noi aveam nevoie.
Care…”noi”?Eu unul prefer spectacolele lui Dabija sau ale lui Mazgareanu de ex.din generatia tanara…
O piesa de toata jena, plina de vulgaritate, vocabular obscen!!! O batjocora la adresa spectatorilor si a teatrului. Norocul meu este ca nu am fost cu copiii sau cu parintii! Sa va fie rusine tuturor: regizorului, actorilor care au acceptat sa joace asa ceva, etc!
I call it bullshit! Un spectacol extrem de slab (aș vrea să spun prost, dar ma abțin), nedemn pentru a fi jucat pe scenele TNB…probabil că scena perfectă ar fi fost undeva în casa regizorului, astfel încât publicul larg să nu aibă acces la haosul și incoerențele așa zis “teatrale”. Probabil că în Kiribati sau Malawi piesa ar fi fost mult mai coerentă din cauză că nimeni nu înțelegea nimic dar era muzică, erau culori și oameni în ipostaze dubioase….
Totul este haos, personajele sunt create din topor (probabil cu retard mental pentru că e mai ușor să creezi ceva nedefinit și să îi spui artă, decât să lucrezi la niște personaje bine conturate, cu păreri coerente, capabile de dialog sau monolog inteligibil și subtil, pentru un public educat – pentru aceasta îți trebuie mai mult decât inițiativă artistică), nimic nu are sens iar noi ne dam mari cunoscători de “artă” și spunem fraze de genul “estetica urâtului este perfect reprezentată prin decor” sau “dialogul grotesc accentuează frământările interioare ale personajelor”. Dar citesc recenzii că este un spectacol minunat, cu referințe subtile și hotărăsc să îl vad. Și nimeni nu spune despre regia slabă, scenariul îndoielnic, jocul actoricesc mediocru, pentru care nu îți trebuie nicio pregătire și pe care l-ar putea face orice “Dorel” care sparge conducta cu târnăcopul.
Probabil că dacă am coborî din norul de bășini în care ne petrecem viața artistică și am observa că genul acesta de exprimare “artistică” modernă, făcut să nu aibă sens și să șocheze pentru a câștiga audiență, nu este decât un mare strigăt de ajutor al bunului simț, toată mișcarea culturală ar porni într-o direcție în care doar creațiile cu adevărat valoroase ar ieși la lumină. Astfel, nu orice pierde-vară, individ fără cultură, cunoștințe sau perspective, ar putea să creeze o formă de “artisticăreală” și apoi să îi condamne pe ceilalți că “nu înțeleg procesul creator” și că “nu sunt capabili să înțeleagă frământările eului interior”, când de fapt, creația nu este decât o mizerie, un amalgam de forme și concepte aiuristice, fără sens și fără noimă.
Iar apoi vin criticii, mari cunoscători, martori ai vieții culturale, și spun publicului că este needucat și necunoscător, iar artistul a reușit, “în mod genial”, să surprindă trăiri interioare, stări de spirit etc. Iar publicul, sfios și tăcut, se gândește că problema este la el și la nivelul propriu de educație.
Este un cerc vicios: Un artist obscur, mediocru, sau chiar un artist recunoscut, crează un mare bullshit. Criticii susțin genialitatea actului artistic pentru a părea că înțeleg arta, publicul nu înțelege și se consideră needucat, dar se dă cunoscător și apreciază (doar la suprafață) actul artistic. Apoi artistul observă că ce a creat are susținători atât din breasla criticilor cât și a publicului și concepe un nou bullshit (tablouri cu o linie pe mijloc vândute pe zeci de milioane de euro, sculpturi cu referințe sexuale, expoziții de gunoaie, etc.).
Povestea cu hainele cele noi ale împăratului vă sună cunoscută? Este posibil să nu…dar vă dau o mână de ajutor : http://www.povesti-pentru-copii.com/hans-christian-andersen/hainele-cele-noi-ale-imparatului.html
Nota pentru piesa: 2/10
Argument: În tot haosul a apărut o fătucă în bikini, cu forme corecte și aspect plăcut, care a mimat un act sexual și la nivelul meu de înțelegere (care pare extrem de redus) a fost suficient pentru a căpăta un punct. Pentru că încă mai am bun-simț, un punct este din oficiu.