Nu poţi cunoaşte un om cu adevărat decât dacă îl priveşti în ochi. Cu adevărat! Ochii nu mint; indiferent de mituri sau basme, eu cred că sufletul unui om stă în spatele ochilor lui. Mă surprind mereu căutând priviri, care de cele mai multe ori se feresc de mine. E firesc. E nevoie de curaj şi sinceritate pentru a-ţi descoperi sufletul în faţa necunoscuţilor. De încredere, până la urmă. Iar ochii Actorului pe scenă strălucesc şi vorbesc până în ultimul rând. Aşa îl recunoşti.
Doi ochi negri, rotunzi şi curioşi – Silvana Negruţiu. Doi ochi verzi, pătrunzători şi veseli – Simona Grumezea. Aşa le-am cunoscut, mai întâi pe scenă, apoi pe coridoarele şcolii, pe aceste două suflete mari. Sunt absolvente ale Masterului de Arta Actorului, colege de clasă din anul I şi Prietene. Surori. Îşi vorbesc şi atunci când tac, iar atunci când sunt pe scenă comunică printr-o privire! sau gest, în aşa fel încât nu le mai poţi uita. Am vrut să vă fac cunoştinţă cu ele – un interviu nu e decât un prim salut. Apoi veţi merge să vă bucuraţi de spectacolele din Gala Absolvenţilor şi veţi câştiga o întâlnire cu speranţa că teatrul are un viitor de care poate fi mândru.
Silvana a cunoscut teatrul de mică – mergea la premierele teatrului din Târgu Mureş împreună cu părinţii şi prima ei amintire legată de teatru sunt aplauzele: Eram prin clasa a patra, cred, şi asociam tot timpul privirile şi stările actorilor la aplauze cu chipul părinţilor mei de la sfârşitul unei zile – o combinaţie de epuizare şi mulţumire. Iar când toată sala se ridica în picioare şi aplaudam cu toţii, simţeam bucuria şi mulţumirea pe care o simţeau ei. Mi se umpleau ochii de lacrimi şi mă trecea un fior. Atunci nu ştiam că vreau să devin actriţă, dar îmi doream să ajung să simt cândva împlinirea pe care o simţeam la ei. Eu nu vedeam la vârsta aceea actoria ca pe o meserie. Nu o percepeam ca pe o muncă, dar starea pe care o aveau ei la final mă făcea să înţeleg că oamenii aceia au depus un efort, că acum sunt împliniţi şi că nu e chiar o joacă. A urmat apoi clasa a şaptea. Am intrat într-o trupă de teatru pentru că acolo unde era o activitate extra-şcolară eram şi eu prezentă. Până atunci, fiind la Liceul de Artă am făcut pian. În clasa a zecea am început să lucrez cu Elena Purea şi Roxana Marian. Am făcut două spectacole şi am venit la Bucureşti la Festivalul „George Constantin” cu „Familia Addams”. Eu eram Doctor Pintder-Schloss şi din momentul acela am primit nişte confirmări care m-au făcut să mă gândesc serios că pornind de la ele şi de la fericirea pe care mi-o dădea scena aş putea face profesia asta în viaţă. Motivul suprem mi l-a dat Monica Ristea. Mi-a spus că scena este cel mai sigur loc de pe pământ şi nu se poate întâmpla nimic rău acolo. Şi cred asta şi acum. Apoi Alina Nelega şi Mihai Constantin care mi-a dat premiu la acel festival. Probabil dacă atunci nu ar fi pus punctul pe I nu aş fi avut curaj să vin să dau la teatru. Şi a mai contat ceva: actorii pe care i-am cunoscut, pentru mine nu aveau vârstă. Au un suflet foarte tânăr. Mi-am dat seama că e un mod de a rămâne mereu tânăr. E o meserie care îţi permite să o iei mereu de la capăt. Primeşti mereu o altă şansă.
Pentru Simona alegerea de a deveni actriţă a venit organic. A ştiut că aici e locul ei, ca ceva firesc. Prima amintire legată de teatru cred că e imaginea tatălui meu în fotoliul din sufragerie uitându-se la spectacole de teatru tv. Intram şi eu în cameră şi rămâneam cu el. Apoi, prin clasa a şaptea am mers cu şcoala să vedem un spectacol la Bucureşti. Era „Cafeneaua” la Teatrul Bulandra. Nu pot spune că îmi amintesc lucruri precise. Ştiu că eram în spatele sălii şi simţeam o energie. Iar prima secundă în care am zis vreau să fac teatru nu ştiu când a fost. Nu am fost conştientă de el, l-am realizat abia când am tras concluziile. Eram în gimnaziu şi ajunsesem la două opţiuni: teatru sau psihologie. A venit examenul de capacitate, am dat la filologie şi prin clasa a zecea am zis bun, dau la teatru. Şi atunci, în Călăraşiul meu mic şi simpatic am vrut să merg undeva să văd unde pot face cursuri de teatru sau ceva în direcţia asta. Până atunci nu făcusem nimic în acest sens. M-am dus la Casa de Cultură, era înainte de sărbătorile de iarnă, m-am interesat şi l-am cunoscut pe Ştefan Niţu cu care am şi lucrat ulterior. În ianuarie am fost să dau o probă pentru un spectacol. Era rolul Praschiva – numele străbunicii mele – din „Sforăie în locul meu”. Am luat textul în mână, am citit şi la final am auzit „Gata, avem Paraschiva! Următorul”. Şi de atunci a început nebunia. Mereu când eram întrebată „De ce teatru?” – şi în anul I, cel puţin, toată lumea ne întreba asta, găseam de fiecare dată alte răspunsuri. Nu se băteau cap în cap, erau toate valabile, dar nu am găsit o formulă decât anul trecut: pentru că m-aş fi plictisit să fiu doar Simona Grumezea o viaţă întreagă. Iar aşa, pe scenă, consum tot ce aş vrea eu să fiu, încât în viaţa particulară pot să fiu liberă.
A urmat facultatea. La clasa domnului profesor Florin Zamfirescu. Eu le-am cunoscut în anul III. Într-o altă Gală a absolvenţilor. Pe Silvana Negruţiu în Trahanache din „O scrisoare peirdută” şi pe Simona Grumezea în Aneta Duduleanu din „Gaiţele”. Roluri pe care le consideram peste puterile unor fete de 21 de ani. Cu mirare şi neîncredere le-am fost spectator. La final aplaudam, mulţumindu-le pentru două motive de bucurie – promisiunea unor actriţe talentate şi puternice, care, la un moment dat, odată cu experienţa, vor ajunge cele care sunt şi încă nu au devenit. Au lucrat roluri solicitante, pe măsura inteligenţei lor scenice şi a talentului. Nimeni nu încearcă un student cu provocări peste puterile lui. Iar profesorii cu care au lucrat au văzut în ele potenţial pentru compoziţie. Le-am întrebat care sunt rolurile pentru care păstrează cele mai calde amintiri tocmai pentru că mă aşteptam, cumva, ca acelea să fie şi cele mai complicate. Aşa a fost.
Silvana mi-a vorbit despre Zoia din „Gaiţele”, Trahanache şi Celia din „Cum vă place”. De departe cel mai drag rol este Zoia. Poate şi pentru că la început nu voiam deloc să-l joc. Voiam şi eu fete de vârsta mea. Pe parcurs, tocmai din înverşunarea de a nu vrea să-l fac eram foarte liberă în exprimare şi aşa a ieşit bine. Şi eu, şi Simona am simţit că dacă spectacolul ar fi continuat să se joace şi după licenţă, l-am fi jucat până la finalul carierei. Era spectacolul pe care abia îl aşteptam şi oricât de obosită sau fără chef aş fi fost până atunci îmi trecea imediat. Apoi, cel mai complicat ca viziune în ce mă priveşte a fost Trahanache. Până în seara premierei eu nu am putut să văd personajul ca fiind femeie. Îl vedeam bărbat. („O scrisoare pierdută” s-a jucat cu femei în toate rolurile masculine). Nu îl puteam percepe ca fiind 100% bărbat sau femeie, cel mult androgin. Iar la premieră, în sfârşit a fost femeie. La „Chicago”, în Mama Morton, mi-am depăşit spaima de a cânta în public. Este un mare pas înainte peste mine. Eu nu puteam să cânt nimic nici măcar de faţă cu colegii mei. Iar acum, să pot să cânt în faţa a o sută de oameni, pentru mine este un mare plus. Iar ca travaliu, cea mai grea experienţă a fost Celia. Am lucrat atât de mult să îmi construiesc pesronajul în scenele când nu am replici, încât mi-am dat seama că eu comunic mai bine atunci când nu vorbesc. Iniţial nu ştiam de ce sunt în scenă, de ce m-a lăsat autorul acolo. Apoi am înţeles şi uneori mă simt chiar mai bine decât atunci când am replici.
Simona mi-a vorbit despre Aneta şi Ranevskaia. Nu pot alege între ele pentru că pe Liubov încă o joc. Ea mă provoacă acum, din cu totul alte puncte de vedere. Au trecut doi ani. Poate peste un timp, când ambele vor fi în trecut, voi putea face această alegere. Pe mine m-au schimbat amândouă. Aneta mi-a redat încrederea în mine. Datorită ei am putut lucra Ranevskaia. Aneta mă urmărea şi la bere, aveam gesturile ei. M-a schimbat maturizându-mă. De fapt, eu am ales să mă maturizeze. Amândouă.
Mi-a plăcut ceva la fiecare. La Aneta pragmatismul şi puterea de a închide ochii şi de a merge mai departe cu orice preţ, iar la Liubov mă fascinează faptul că e o femeie laşă, e slabă, dar alege să lupte singură cu neputinţa ei, nu cere ajutor nimănui. La ea în cameră. Iar când e cu ceilalţi, pentru că îi e frică de singurătate, e pentru că nu mai poate. Când lupţi cu tine te ucide pe interior, dar faptul că nu spune asta îi dă mister şi o putere de atracţie extraordinară. Şi orice s-ar întâmpla ea zâmbeşte. Şi mai e un rol despre care vreau să amintesc – Clitemnestra. Nu ştiu ce anume îl face aşa special, dar sigur nu îl voi uita. Apoi Elisabeth, am lucrat o scenă din „Richard III”. Şi Doica din „Romeo şi Julieta”, chiar dacă nu a avut nicio finalitate. Am repetat mult timp, iar în rezultatul din Aneta şi mai târziu din Ranevskaia Doica a avut o mare contribuţie. Au fost o a doua şcoală pentru mine repetiţiile cu Teodora Câmpineanu. Aşa că ce pot spune, văd că mă atrag doamnele pe scenă. Vreau ca peste douăzeci de ani, când mă trezesc dimineaţa din pat, să mă simt o doamnă. Iar rolurile astea mă ajută.
Vorbele strânse aici de mine sunt doar frânturi. Amintiri frumoase despre ceea ce iubesc Silvana şi Simona în profesia căreia îi sunt fidele. Le-am întrebat cu ce dorinţe pleacă din şcoală. Nu e nici trist, nici vesel răspunsul lor, formulat altfel de fiecare, dar care materializează acelaşi gând. E lucid şi sincer, venit din evidenţa realităţii şi din sufletele lor îmbibate de speranţa şi încrederea în frumosul din artă. Simona mi-a spus Dorinţele nu mai ţin de noi. Nu mai ştiu ce-mi pot permite să sper. Mi-e teamă să mai sper pentru ca apoi să pic de sus. Deocamdată doar mi s-au tăiat din vârfurile aripilor. În ziua de azi e nociv să speri ca actor. Dacă nu eşti un om puternic şi te costă prea mult, atunci când nu se împlineşte ce îţi doreşti, nu e prea bine. Eu îmi doresc acelaşi lucru ca în clasa a şaptea. Acum caut o strategie să fac cumva să se deschidă uşile care stau mereu închise şi să ne vadă ochii aceia care atunci când vin să ne vadă stau pe fotoliu şi nu se uită nici în stânga nici în dreapta pentru că au preconcepţii. De-asta caut o strategie. Nu vreau să ajung cât mai repede, acolo unde vreau să ajung, nu despre asta e vorba. Caut drumul cel mai sigur, cel mai cert, care, indiferent de câte suişuri şi coborâşuri, mă va duce acolo, atunci când va fi să fie. Aşteptarea mea e aceea că voi găsi o variantă. Încrederea de sine chiar nu mă va părăsi. Pot duce multe, pot suporta bice pe spate, cu capul sus. Iar când pun capul pe pernă să pot să am răbdare cu mine. De aici pleacă totul.
Iar Silvana nu vrea să uite niciodată primele impulsuri care m-au făcut să aleg meseria asta. Dorinţa cea mare, dincolo de a avea şansa de a fi văzuţi, e ca odată ieşiti din cocon, plecaţi de lângă părinţii noştri din şcoală, să pot lucra la un rol cu încredere, fără plasa de protecţie pe care am avut-o până acum. E cea mai concretă dorinţă. Şi sincer, mi se pare că am fost atât de norocoşi până acum, noi ca generaţie, şi eu, Silvana, încât, chair dacă văd pericolele, ceva mă face să fiu optimistă, să cred că trebuie să fie bine până la capăt şi că voi merge pe drumul ăsta. Avem inconştienţa de a spera că va ieşi, dar şi curajul de a risca.
Le-am privit în ochi de atâtea ori; când din sală, când de aproape. Fără prea multe cuvinte, am ajuns să încep să le cunosc. Printr-o privire acompaniată de un zâmbet. Au aripi pe care ştiu să le folosească. Iar eu, spectatorul, colega şi Prietena lor, nu îmi doresc decât să le fiu alături atunci când vor zbura. Iar dacă pe un om îl poţi cunoaşte după ce îl priveşti în ochi, eu, stângace şi prea-speriată de ceilalţi, nu ştiu să exprim iubirea decât printr-o îmbrăţişare. Aşa că le strâng deopotrivă la piept, de faţă cu toţi cititorii, pe Silvana şi Simona.
Print