Cel de-al treilea volum din miniseria „Parisul personal” de George Banu se află în curs de apariție la Editura Nemira. În continuarea celor două volume „Parisul personal. Autobiografie urbană” și „Parisul personal. Casa cu daruri”, ilustrate cu fotografii de Mihaela Marin, cunoscutul teatrolog și scriitor vă propune acum o incursiune în „familie”: „Parisul personal. Familia aleasă”. Vă oferim în continuare o avanpremieră din volum.
Într-o primăvara incertă, cu nori lejeri și soare blând, regăseam în talciocul de la Bastilia, pe care îl frecventez asiduu, un anticar cu părul cenușiu și nume aristocratic. Îmi e de mulți ani cunoscut. Când m-a văzut, mi-a surâs spunându-mi: „Vă așteaptă…”. Și mi-a semnalat un tablou cu o doamnă citind într-o cameră dominată de un roșu intens: care nu era doar consecința unui apus de soare, ci și aceea a unei senzualități interioare, căci biroul, temporar locuit, îi era evident străin, consacrat unei alte vocații, masculine, vocație de avocat, de universitar… ea e o intrusă! Astfel, din prima clipă, am perceput-o. Cufundată singuratic într-o carte și refugiată într-un spațiu ce nu-i aparținea. Am privit-o rapid, ca atunci când te uiți oblic la o femeie splendidă, din orgoliul de a nu te asocia cohortei de admiratori de care ea se știe admirată, de a simula astfel o distanță, de a nu te supune succesului. Ea rămânea tăcută și neafectată de prezența privitorului sedus care eram, așa cum presimțise anticarul expert. O cititoare ce captiva prin noblețea siluetei destinse și „absorbția” suscitată de lectură: prezentă și absentă totodată. „Absorbția” – o extragere din lume, o uitare de sine în actul efectuat cu dăruire, lectură, joc sau scris. O solitudine împlinită! Și, totodată, o plăcere individuală, o uitare de sine în interiorul temporar învestit. O observam. Când se va întoarce? Când îi voi decoperi chipul? Aștept și acum. Fără reținere am semnat cecul necesar. Și astfel, doamna văzută din spate îmi intra în casa unde mă consacrasem ani de-a rândul tocmai figurilor văzute din spate și le dedicasem un eseu de mult publicat. Ea se asocia acestei familii livresc constituită, dar dipsersată prin muzee și, astfel, ea, cititoarea a cărei privire nu se va întoarce spre mine, îmi integra apartamentul, îmi devenea o parteneră cotidiană, discretă și distantă. Putând să-i frecventez nestânjenit refugiul, i-am descoperit secretele bibliotecii, i-am imaginat amanții și i-am reconstituit viața. Ea s-a impus ca protagonistă a scenariului meu personal. Scenariul neexpus public, din reticență – acela al unei familii imaginare, cu rude îndepărtate și locuri secrete. Ea îmi aparține, îi sunt părintele fondator. Ea mă acompaniază și mă consolează în nopți de insomnie sau dimineți depresive. Pe zidurile casei, personajele se regăsesc, discută, pe străzi ele se ascund, dar eu știu să le recunosc, căci îmi sunt aliați de supraviețuire. Noi nu ne despărțim. Noi, reciproc, ne ajutăm.
I-am dat un nume cititoarei destinse în biblioteca incandescentă, Marie-Christine. O privesc, tăcută, pierdută în paginile cărții, departe de lume, dar protejată de apusul sângeriu ce precede noaptea iminentă. Ea s-a înstrăinat de noi, ne-a uitat, ca și cum romanul i-ar procura satisfacția, dar și securitatea unei alte vieți, de substituție, asemenea actorilor care se protejează prin împărtășirea cu un rol și tot ce comportă el ca abandon de sine. Nimeni nu intră. Tăcere și împlinire. Îmi imaginez că trăiește în rue de l’Odéon!
Nu e singură, e însoțită, căci aproape, pe alt perete, se află o soră vecină. Diferită și distinctă, o doamnă care, discret, își expune melancolia. Am iubit-o, căci femeile mai în vârstă dintotdeauna m-au atras. O cunosc din tinerețe, de la Buzău, apoi din casa de la Cotroceni, și ea azi m-a însoțit până în Normandia. Mi-a fost partenera dimineților din școală și studenție, captivându-mă printr-un mod diferit de absență. De abandon. O cheamă Odile. Un alt personaj.
Odile stă în Place Dauphine, acolo unde însuși Pallady care a pictat-o a locuit îndelung. Când îmi ridic ochii, o descopăr la micul balcon în fer forgé, proaspăt trezită, într-un capot ce-i revelă fluiditatea corpului fără restricții, nici constrângeri. Un corp destins, cultivând subtilul interstițiu erotic între un corp dezbrăcat și un corp îmbrăcat. Un corp fragil, parcă vegetal, un corp fără apărare. Ea e vecină cu Marie-Christine, identificată pe strada Odéon nr. 16, vecina lui Cioran care mi-o descria adesea. El nu-i vorbea, însă o privea! Sedus, o admira de fiecare dată când o întâlnea. Într-o iarnă le-a regăsit pe cele două surori la piața Saint-Germain și le-a auzit discutând:
-E frig! mumura Odile.
-Măcar de n-ar ninge, continua Marie-Christine.
„Fără îndoială, nu sunt de aici”, comenta Cioran, un nostalgic sibian al zăpezii. Și se îndepărta ușor, privindu-le din spate pe cele două doamne ce, împreună, reprezentau Parisul de imediat de după război.
Print