Ioana Calotă este actriță a Teatrului Nottara din București. Este fiica Floarei Calotă, celebra cântăreață de muzică populară. Și-a trăit copilăria în Roșiorii de Vede, o mare parte în ultimii ani ai comunismului, și s-a îndrăgostit de teatru, ascultând povești pe discuri de vinil. Crede că teatrul înseamnă emoție, crede în puterea catharsis-ului și în Dumnezeu. „Aș vrea ca, atunci când se duce acasă, omul din public – mamă, tată, iubit, copil, tânăr, bătrân, nu contează – să revină la iubirea din el”, spune Ioana Calotă, care mărturisește că și-a dat seama că vrea să fie pe scenă, atunci când, la concertele mamei ei, vedea publicul plângând. La o cafea, la o măsuță în soare, am vorbit despre sensul și puterea teatrului și am depănat povești despre o copilărie ca un superb început de roman…
Vii dintr-o familie cu multe preocupări artistice. Cât de greu sau cât de ușor a fost să-ți găsești drumul?
Am avut marele privilegiu și noroc să mă nasc în această familie. Eu chiar cred că toți copiii își aleg părinții și cumva, în adâncul meu, știu că, dacă ar fi să credem în alte vieți sau măcar să admitem existența lor, și eu am fost la rândul meu mama mamei mele. Acum doar am schimbat rolurile… Eu de părinții mei mă simt extraordinar de legată de dincolo de facerea mea și de dincolo de plecarea mea de-aici. Cred că și înainte, și după, ne-am întâlnit și ne vom întâlni. Și că o să rămânem în comunicare și o să fim tot timpul un singur suflet și o singură familie.
Părinții mei sunt doi oameni plecați amândoi de la țară… N-aș putea spune că sunt prima generație încălțată, dar sunt prima generație cultivată. Tatăl meu, Nicolaie Lupu, se trăgea dintr-o familie extrem de săracă. Dar și-a dorit foarte tare să învețe și a avut cu totul alte chemări decât țărâna. Și a fost foarte talentat. A învățat singur să cânte la fluier și la caval. A pictat de mititel și a fost și pictor de biserici. A fost și scriitor. Un om tăcut și introvertit, un sobru, ca și cum făcea parte dintr-o castă nobiliară… Și așa se face că tata avea un cerc de literatură, de poezie, în Roșiorii de Vede, unde mama era elevă. Și uite-așa, din admirație pentru domnul profesor și poet, s-a născut o poveste de dragoste. Ei bine, în această familie m-am născut eu și da, mi-aduc aminte cum mama mi-a cântat de când eram mică… făcea cântece speciale pentru mine, iar tata îmi scria poezii. Până la 12 ani am trăit la Roșiorii de Vede, apoi părinții mei au divorțat și eu și fratele meu, împreună cu mama, am venit la București.
Succesul mamei te-a speriat vreodată?
De-asta nici nu am vrut să merg pe drumul ei. Dar mama a reprezentat și reprezintă un model cu care n-am de ce să mă compar. Când eram mică, toată lumea mă întreba dacă o să mă fac cântăreață, ca mama. Și atunci m-am gândit că ea e atât de bună și de neatins, încât n-am de ce să mă compar vreodată cu ea. Și m-am gândit să aleg ceva care să mă reprezinte pe mine. De teatru m-am îndrăgostit ascultând teatru radiofonic și povești pe discuri de vinil. Și când mă întreba cineva ce vreau să mă fac când o să fiu mare spuneam: „peatru”. Asta spune mama că ziceam…
Și asta a rămas o linie constantă?
Da… Dar am avut și perioadele mele de introvertire, de adolescență dureroasă, în care eram aparent închisă. Și în perioada asta am vrut să fac filozofie. Dar mi-am dat seama că sistemele filosofice sunt prea mult pentru mine. O asemenea riguroasă împărțire a lumii și a vieții ar fi fost prea mult pentru mine. Aș fi vrut mai degrabă să urmez o filozofie mistică. Un fel de a cunoaște spiritualitatea omenirii.
Și asta ai făcut prin teatru…
Exact. M-am întors la prima dragoste. Pentru că teatrul este o experiență mistică. Pentru că eu cred în catharsis și în ce se întâmplă în sufletul oamenilor din public. Teatrul e făcut pentru public. Eu sunt doar un mesager. Sigur, eu îmi spăl păcatele și-mi fac dușul energetic și mă încarc cu emoțiile personajelor, dar eu trebuie să-mi îndeplinesc funcția de mesager.
M-am întors la prima dragoste. Pentru că teatrul este o experiență mistică. Pentru că eu cred în catharsis și în ce se întâmplă în sufletul oamenilor din public. Teatrul e făcut pentru public. Eu sunt doar un mesager. Sigur, eu îmi spăl păcatele și-mi fac dușul energetic și mă încarc cu emoțiile personajelor, dar eu trebuie să-mi îndeplinesc funcția de mesager.
Al cui mesager?
Al textului. Al poveștii. Acolo nu e nimic la întâmplare. Eu cred că Dumnezeu se manifestă foarte bine prin umbrele lui. E totul un cerc… Și cred că teatrul reprezintă și lumini, dar mai ales umbre care pun în evidență mesajul divin, îmbunătățirea sufletului omenesc.
Ce spui tu acum e ceva extrem de frumos și înalt în ideal, dar nu pot să nu te-ntreb… E cu adevărat valabil în teatrul în care trăim noi?
Nu, în teatrul în care trăim noi e mult facil, dar e nevoie și de așa ceva, pentru a atrage la teatru o anumită categorie de public care nu reacționează decât la asta. Și apoi îl tragi ușor spre altceva. Fiecare piesă, oricât de facilă, ar trebui să trezească și o emoție mai înaltă. Tocmai pentru că ne uităm tot timpul la televizor care ne dă aceleași programe de o joasă cultură și se adresează numai burții și e doar o spălare de creier, teatrul, care e emoție vie, are șansele să nu moară niciodată. Totul e excepțional la teatru, chiar dacă vorbește despre derizoriu. Nimicul se ridică la un alt nivel.
La momentul la care ai devenit conștientă că vrei să faci teatru…
Am suferit tot timpul de timiditate și n-am avut deloc încredere în mine. Foarte mulți actori se confruntă cu timiditatea, iar pe scenă își dau șansa să fie ei înșiși…
Deci tu ești tu însăți de-abia pe scenă?
Cumva da. Acolo îmi dau voie să fiu nebună așa cum sunt eu, acolo nu mă mai cenzurez după regulile sociale… Pe scenă sunt așa cum sunt. Acolo dau la o parte toate măștile. Așa cum zicea Radu Penciulescu cu care am făcut două workshop-uri… El nu suporta chestia asta cu jucatul. Nu-i plăceau actorii care au diverse chei la îndemână și doar joacă… El povestea cu mare admirație despre Aureliu Manea. Despre care se spune că era nebun și a stat la ospiciu. Dar era un creator de geniu. Și cam dai mâna cu nebunia în meseria asta…
Și tu dai mâna cu nebunia?
Da. Și e interesant să dai mâna. Important e să nu rămâi în obsesia energiei respective. Dar da, dai mâna. Nu neapărat cu diavolul, dar cu zone întunecate din tine. Și mă întorc la Radu Penciulescu. El a m-a întrebat de ce vreau să vin la workshop și m-a luat pentru că i-a plăcut răspunsul meu. I-am spus că vreau să mă descopăr și că eu cred că toate personajele sunt în mine. De fapt, despre asta e vorba. În actorie accesezi tot ce e în tine.
Dar nu e și periculos?
E o meserie de risc, într-adevăr. Iar riscul e să pleci în nebunie și să nu te mai întorci. Să te crezi mai mult sau să te crezi mai puțin decât ești. Riscul e să-ți placă boemia prea mult și să bei și să fumezi până diminețile. Or, nu așa se face meseria asta. Se face cu muncă. Talentul se pierde. E ca o floare, cum zice Zeami. Și se ofilește…
Dar ce e talentul?
Har de la Dumnezeu.
Mă întorc la motivația pentru care ai ales teatrul?
Am simțit cum îmi vibrează sufletul… Mi-am dat seama de mai multe ori în viață că asta vreau să fac și că e lucrul la care sunt chemată. Dar mi-am dat seama cu adevărat de asta când eram pe scenă cu mama și am văzut lumea plângând în sală.
A rămas aceeași motivație și acum?
A rămas și va rămâne până la final.
Voiam să ne întoarcem la copilăria ta din Roșiorii de Vede. Care e cea mai frumoasă imagine de-acolo care-ți vine acum în minte?
E camera de copii a mea și a fratelui meu, unde tata i-a pictat pe Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos, Scufița Roșie și pădurea în care s-a rătăcit, Zdreanță cu tot cu coteț. Nu am făcut nicio fotografie la aceea cameră niciodată, din păcate… Deasupra patului în care dormeam noi, o pictase pe mama, și era prima imagine pe care o vedeam dimineața când ne trezeam. În casa noastră erau foarte multe tablouri și mă gândesc cu nostalgie la mirosul de vopsea, clei de oase și cărți vechi. Și tata scriind la o masă rotundă… Mi-aduc aminte foarte multe multe lucruri din apartamentul de-acolo. Totul era ca un castel pictat. Deși era un spațiu mic, era o lume frumoasă, cu oglinzi mari, era și atelier de pictură, cu șevalet și pensule mari, era și atelier de scriitor, cu mașini de scris. Totul era învăluit într-un fel de taină, ca la biserică, pentru că tata avea nevoie de liniște. Iar mama ne cânta prin bucătărie și prin dormitor. La baie erau desene, poezii de François Villon… Câte o gorgonă desenată deasupra toaletei. Și ascultam în fiecare seară la lumânare Europa Liberă. La noi se dădeau și petreceri, venea Tudor Gheorghe, veneau lăutari, se mergea la restaurant. Noi stăteam deasupra restaurantului Rahova și am copilărit cu muzică de café-concert. Acum, când aud tangouri, muzică pariziană, plâng îngrozitor. Ceea ce pe alți îi destinde pe mine mă emoționează la culme, pentru că îmi aduc aminte.
Dar de lipsit, ți-a lipsit ceva în copilărie?
Tot timpul mi-era dor de ceva… Mi-era dor de mama, care mai pleca în turnee. Apoi, când a murit tata, a fost o nenorocire, iar înainte a fost divorțul lor. De-asta m-am făcut actriță, fiindcă am întâlnit în teatru, cumva, această nevoie de manifestare a dorului și în acest fel mi se alina ceva.
De ce tip de teatru te simți cel mai aproape?
Pentru mine teatrul este emoție.
Ce-ți dorești de la un regizor?
Îmi doresc ca, indiferent cât e de dur, să-mi dea siguranța, confortul emoțional și rațional că e bine să merg pe mâna lui. Am lucrat cu mulți regizori considerați „nebuni”, dar toți au avut cât o poveste de propus. Dar am lucrat și cu mulți considerați extraordinari, care însă și-au bătut joc de actori sau cu care nu am funcționat eu, deși nu am crezut niciodată că n-o să funcționez cu cineva… Dar dragoste cu forța nu se poate. Și corpul, și sufletul îți spun când nu trebuie să faci ceva cu orice preț, când trebuie să pleci.
Ai vrut vreodată să te lași de teatru?
Nu.
Dar dacă el ar dispărea din viața ta…?
Probabil că aș trăi, că nu m-aș sinucide. Dar îmi doresc și mă rog la Dumnezeu să am parte de profesia asta cât vrea el și să mă țină cu mintea limpede, cu memorie bună și cu un suflet vibrant ca să pot să transmit. Normal că știu să dau cu mătura și să spăl vase, m-aș putea angaja oriunde e nevoie! Dar aș pierde esențialul din ființa mea.
Cât de orgolioasă ești?
Mi-am dat seama că, din păcate, sunt și vreau să scap de asta, că unde e mai puțin „eu” e mai mult Dumnezeu. E frumos și bine să fii smerit într-o meserie ca asta, dar noi reprezentăm pe scenă și egouri și trebuie să ne echilibrăm cumva și cu egoul personal.
Dacă ar fi să te descrii în trei cuvinte, ele ar fi…?
Bucuroasă, curioasă și naivă, ca să nu zic „credulă”.
O naivitate care te-a ajutat?
Dar s-a și întors împotriva mea. Eu trag de mine ca să rămân, într-un fel, copil. Face parte și din natura mea, dar este și dorință, și conștientizarea faptului că ar fi bine să rămân mereu copil. Refuz maturitatea tristă și rutinată a multor oameni. Nu mai suport oamenii critici, eu însămi fiind critică. Oamenii sunt foarte chinuiți și se chinuiesc pe sine. Noi ne chinuim pe noi înșine și iadul este aici. Noi ne facem iadul, dar noi ne facem și raiul. Teatrul despre asta vorbește: despre cât iad și cât rai există în fiecare.
Eu chiar cred în Dumnezeu, în primatul sufletului și al spiritului peste corp, care e un templu care ni s-a dat și de care trebuie să avem grijă, dar nici să-l ridicăm în slăvi și să trăim doar pentru el. Eu percep viața ca pe o școală, aici, pe pământ. Cea mai grea dintre toate școlile…
Ți-e frică de ceva?
Că n-o să fiu pregătită atunci când vine moartea. Mi-e frică de moartea mamei mele. De moartea apropiaților. De ce ar crea în apropiați moartea mea. Și-mi mai e frică să nu devin un om rău.
Ce însemnă, pentru tine, om rău?
Un om care nu se mai poate bucura de nimic, care nu mai dă nimic, care doar consumă. Eu lucrez cu mine să accept că moartea aduce o continuare, că e doar o trecere. Eu simt că tata e cu mine, că îmi răspunde. Dar, când se întâmplă, trecerea asta e urâtă și foarte dureroasă.
Dacă ar fi să trăiești sfârșitul lumii, unde ai vrea să fii?
Aș vrea să am atâta liniște și detașare ca atunci când ești în avion și sunt turbulențe. Ești deasupra Pământului, un pic mai aproape de Dumnezeu. Aș vrea să fiu cu ai mei, să fim împreună în toate felurile, să fie ca o clipire care nici nu știi când a fost și ai trecut în altă stare. Eu chiar cred în Dumnezeu, în primatul sufletului și al spiritului peste corp, care e un templu care ni s-a dat și de care trebuie să avem grijă, dar nici să-l ridicăm în slăvi și să trăim doar pentru el. Eu percep viața ca pe o școală, aici, pe pământ. Cea mai grea dintre toate școlile…
Cum se împacă această credință a ta, pe de o parte, cu actoria și, pe de altă parte, cu lumea în care trăim, care nu e prea „primitoare” cu Dumnezeu?
Păstrând parametrii și umorul de rigoare, eu cred că și internetul, și Facebook-ul, de exemplu, sunt tot un har de la Dumnezeu. Eu nu cred că e o perioadă apocaliptică, ci, dimpotrivă, că nu ne dăm seama câtă lumină e, de fapt. După acest văl de întuneric și pizmă e multă lumină. Mi se pare totul foarte posibil acum. Și reflexia lui Dumnezeu printre oameni mi se pare că se vede mult mai bine, în ciuda întregului val antireligios. E un fel de baba-oarba: suntem legați la ochi, dar vrem să-l dibuim pe Dumnezeu în tot ce facem. Iar Dumnezeu nu este așa supărăcios ca în Vechiul Testament. Dumnezeu a venit cu înțelegere, bucurie și iertare. Actoria este despre Dumnezeu. Îngerul cel mai iubit, Lucifer, care era lumina, a căzut. Sigur se va întoarce și va urma reconvertirea. Eu am o viziune ecumenică și cred că fiecare și-l traduce pe Dumnezeu în povestea lui. Cu cât e mai divers, cu atât e mai bine. Manifestarea Lui este peste tot, în fiecare secundă, în fiecare inspirație și expirație. El este prezent în tot și în toate. Unii se numesc atei, dar de fapt sunt atât de credincioși și de frumoși. De fapt, ei duc o luptă cu sine de a-l descoperi tot pe El. Și ei fac fapte bune, minunate. Eu cunosc foarte mulți așa-ziși atei filantropi, iubitori de oameni, animale și natură.
Dar despre generația ta ce crezi?
Este o generație care vrea să ajungă la peste o sută de ani, pentru că se comportă neconform cu vârsta lor. Noi, la 40 de ani, nu avem nicio treabă cu părinții noștri așa cum erau ei la 40 de ani. Avem un fel de copilărie în retard, ca vitamina C, care se dizolvă lent. De fapt, noi nu vrem să dizolvăm adolescența.
Care sunt cele mai grele moment pe care le-ai trăit până acum?
Boala și moartea. O dată era să mor, dar am trăit. Într-o noapte, după o operație, am pierdut mult sânge și era să mor. Dar uite că un înger a avut grijă și trăiesc și azi. Și apoi, cele mai complicate momente sunt cele care țin de alții, nu de mine. Cel mai greu e să pierzi ce iubești. Și frica de pierdere te înnebunește, pentru că noi toți trebuie să dăm drumul la ce iubim, trebuie să dăm libertate. Să lași liber ce iubești, să lași chiar să moară, e o lecție grea de tot. E lecția cea mai grea pe care o am de învățat.
Aș vrea ca, atunci când se duce acasă, omul din public – mamă, tată, iubit, copil, tânăr, bătrân, nu contează – să revină la iubirea din el. Și să ceară iertare, dacă are de cerut iertare, să trezească sentimentele bune. Ca la RMN, teatrul arată tot ce e rău în noi. La teatru noi trebuie să arătăm cum se vede omul și de sus, și de jos, să-i dăm ambele perspective și, atunci, el să aleagă binele pentru el. Pe mine teatrul mă face mai bună.
Care e cel mai mare regret al tău?
Că nu am stat mai mult cu tata, pentru că nu am gândit că o să moară la 50 de ani și preferam să ies cu nu știu cine la un ceai, în loc să mai vorbesc cu el. Nici acum, pentru că sunt timidă, nu îndrăznesc să mă duc să stau mai mult cu cineva despre care știu că n-o să mai trăiască mult… Regret inclusiv momentul prezent în care nu sunt în stare să fac niște lucruri, deși știu că o să-mi pară rău.
Este asta epoca în care ai vrea să trăiești?
Da. Am trăit în alte epoci și știu cum e. A nostră este extraordinară. Ne putem spăla cu apă caldă când vrem. E de apreciat! Putem să stăm acum de vorbă și e pace. Nimic nu e mai rău decât războiul. Acum sunt vremuri destul de bune, deși au defecte enorme. Eu, una, mă bucur că mă manifest într-o societate OK și mă bucur pentru fiecare om.
Ce ai vrea tu să schimbi în lume prin teatru? Cu ce vrei să plece acasă omul, după ce te-a văzut jucând?
Aș vrea ca, atunci când se duce acasă, omul din public – mamă, tată, iubit, copil, tânăr, bătrân, nu contează – să revină la iubirea din el. Și să ceară iertare, dacă are de cerut iertare, să trezească sentimentele bune. Ca la RMN, teatrul arată tot ce e rău în noi. La teatru noi trebuie să arătăm cum se vede omul și de sus, și de jos, să-i dăm ambele perspective și, atunci, el să aleagă binele pentru el. Pe mine teatrul mă face mai bună.
Aș vrea să-mi spui și ce nu-ți place la teatrul nostru.
Nu e bine că există primatul un pic cam exagerat al regiei. Cumva, sunt vânați numai regizorii mari, care însă nu au tot timpul inspirație. Ar mai trebui creditați și oameni mai tineri. Îmi pare rău că sunt actori în vârstă care mor necunoscuți. Mi-aș dori un teatru pentru ei. Și mi-aș dori o conlucrare între teatrele din București, niște schimburi de experiență, niște workshop-uri de vară. Mi-ar plăcea să ne cunoaștem mai mult unii pe alții. Trăim în case care nu prea-și deschid ușile pentru ceilalți. Mi-aș dori să se întoarcă lumea la clasici și la dramaturgi români. Am nostalgia clasicilor pe scenă. Am uitat unde ne sunt rădăcinile…
Print
Un Comentariu