Ioana Crăciunescu: POEZIE

“Domnule doctor mă doare îndepărtarea de mine/ felul străin în care respir aerul liliachiu/ din ospiciu.// Deasupra bălţii leşioase lichefierea cuvântului.// (…) Sub un cer mustind de stele aud zgomotul zarurilor/ asemeni picurilor de sânge pe care îi lasă/ gâtul unui cocoş în lighean.// Moartea mă va atinge în treacăt/ dezvăluindu-mi exilul.” Acest Fel trist de a învinge este unul dintre poemele pe care Ioana Crăciunescu le-a citit acum cincisprezece ani într-o emisiune pe care o realizam la Radio Total.

Ioana Crăciunescu nu este o actriţă care scrie poezie, aşa cum nu este o poetă care joacă pe scenă sau în filme. Ioana Crăciunescu este un artist care vorbeşte şi în versuri, şi în replici scânteind în lumina reflectoarelor, şi în gesturi surprinse în detaliu de aparatul de filmat. Aşa cum ar putea vorbi în culori, sau în volume, sau în fraze muzicale. Când eşti în preajma ei, simţi aerul vibrând şi nu ştii limba cărei arte o vei auzi. Cei care o cunosc pot depune mărturie. În ceea ce mă priveşte, o cunoşteam din spectacolele Teatrului Nottara, unde o vedeam alături de Ştefan Iordache sau de George Constantin şi din filme între care cu toţii ne amintim Ediţie specială (1978, regia: Mircea Daneliuc), Ion: Blestemul pamîntului, blestemul iubirii (1979, regia: Mircea Mureşan), De ce trag clopotele, Mitică? (1981, regia: Lucian Pintilie) sau La capătul liniei (1982, regia Dinu Tănase). Ştiam că este o poetă remarcabilă – publicase, până în ziua în care am avut şansa să o întâlnesc, trei volume: Duminica absentă (1980, Editura Cartea Românească), Supa de ceapă (1981, Editura Dacia), Iarna clinică (1983, Editura Cartea Românească) şi Maşinăria cu aburi (Editura Eminescu, 1984) -, o citisem şi o ascultasem recitând… Dar în acea după-amiază de 18 iunie 1995 când, pentru o oră, ne-am aflat alături, în studioul de radio am avut bucuria să cunosc o personalitate puternică, deschisă, chiar prietenoasă. O femeie senzuală, a cărei inteligenţă strălucitoare devine, pentru cei care o privesc şi o ascultă, farmec. Am revăzut-o acum vreo cinci ani la Muzeul Literaturii, povestind şi recitând cu prilejul unei evocări Nichita Stănescu. A fost o întâlnire organizată de regretatul Alexandru Condeescu (directorul MNLR), de la care nu avea cum să lipsească – acum trebuie să scriu, din nou, regretatul – Gusti Frăţilă. Cred că talentul este o stare naturală a Ioanei Crăciunescu.

Lucidă, cu ascuţime de bisturiu şi cu irizări din simbolişti. Ca în Finală: Dulceaţa care îmi aprinde voma/ (o vomă care-mi stinge rangul).// Ca un evantai desfăcute coastele prumbelului/ pe masa-nţeleptului./ Grăunţele-ntr-o parte/ guşa într-alta.// Târziu nu mai există iar graba de-acum/ şi-a terminat masa… Orbirea creşte// şi umple cu arome întunecoase clădirile.” Citesc poezia Ioanei Crăciunescu ca pe o jertfă de sinceritate. Ca şi cum personalitatea ei ar avea mai multe stări de agregare, dintre care una este poezia… Cealaltă teatrul… Cealaltă… “Iubirea coboară ţipând pe scări,/ ca o fată tânără surprinsă de un mare cutremur.// Tablouri naive îţi tulbură imaginaţia!// Unde vei ajunge lustruind tot timpul clanţa/ dormitorului tău,/ în speranţa că o va atinge cu sufletul/ îngerul?” (Tablouri naive).

Pentru conformitate, se cer adăugate încă două volume: Creştet şi gheare (1998, Editura Cartea Românească) şi Supa de ceapă / Soupe à l’oignon (2007, Editura Brumar). Aproape dicteu, versurile nu construiesc şi nu delimitează un spaţiu, ci devin expresia lui aici şi acum/nicicum şi niciunde. Şi au înţelesul declaraţiilor pe care Ioana Crăciunescu le-a făcut, fără menajamente, în presă: “Deşi am casa de 25 de ani, din 1980, ţăranii din Bulbucata tot ca pe o străină mă văd, de unde am înţeles că eu o să fiu străină pretutindeni – fie că sunt la Paris, fie la Bulbucata, chiar şi la Bucureşti. Pot să-mi fac un pedigree de străină! (…) Sunt un cărăuş care duce apă de la fântână, acolo unde este secetă şi uscăciune.” (2006, Formula AS)

“Momente de tranziţie sentimentală şi de inflaţie politică” se înlănţuie şi ne fac să uităm pentru ce trăim. Ca în Stampă: “Ficatul bolnav al acelui oraş în care/ hăituiţi de respiraţia celor din spate/ înaintăm/ cor de nevolnici cu trepiede şi note, în mâini.// Iubindu-ne în blănile noastre roase/ pielea noastră întoarsă pe dos/ sufletul nostru îngălbenit/ ca o hârtie veche/ ca o stampă/ un cor de nevolnici/ iubindu-se…// Jderi îmblăniţi în jderi/ lupi îmblăniţi în lupi/ oi cârlionţate cu unghii roşii/ chinuindu-se/ chinuind/ ficatul bolnav al acelui oraş/ creierul lui de faianţă spălată.// Acoperind zgomotele infernului/ cor de nevolnici cu note şi trepiede, în mâini”.

De-ar fi să-i dăruiesc Ioanei Crăciunescu un vers, doar un vers, l-aş alege din poeziile lui Ion Barbu. Şi ar fi acesta: “Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el”.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.