Interviul face parte din volumul „Cartea Atelierelor. Academia Itinerantă Andrei Șerban”, publicat la Editura Nemira.
Monica Andronescu: Ți-aduci aminte prima ta zi la primul Atelier al lui Andrei Șerban?
Ana Ioana Macaria: Primul a fost la Arad, în 1994, când de-abia terminasem facultatea. Cred că a fost și primul făcut de Andrei Șerban în România, și am fost acolo și o parte din cei care lucraseră la Trilogia Antică cu trei ani inainte. Pe urmă, după o pauză foarte lungă, a venit Atelierul de la Ipotești, care a fost și cel mai frumos. Poate pentru că era și momentul vieții mele potrivit cu întâmplarea, era și în spațiul ăla minunat, era și Eminescu, și oamenii care au fost acolo…
M.A.: Cum a început povestea Atelierului de la Ipotești?
A.I.M.: Mi-aduc aminte cum ne-am întâlnit în parcarea de la Teatrul Național, cum ne-am urcat în autocar, cum am plecat spre…, cum toată lumea la început era emoționată, stranie, caraghioasă, zăpăcită. Iar în clipa în care am ajuns acolo se instalase deja un soi de liniște. Mă apucasem să țin un jurnal în care am scris toate astea. Dar după prima seară, după primul exercițiu, n-am mai scris nimic…
M.A.: De ce n-ai mai scris?
A.I.M.: De cele mai multe ori eu scriu terapeutic, ca să înțeleg ceva, ca să scap de niște frustrări, ca să mă vindec de niște furii. Or, acolo n-am avut nevoie de terapia asta. Tot Atelierul a funcționat cumva într-un fel în care a împlinit mult mai multe funcții decât doar cea terapeutică. Așa că n-am mai simțit nevoia. Și n-am avut nici timpul fizic. Era atât de mult de trăit… de văzut, de interacționat, de înțeles, de lăsat să se așeze în tine. Era și mult de tăcut. Acolo am funcționat altfel. De fapt, asta era și tema. Să funcționăm altfel decât în viața de zi cu zi.
De cele mai multe ori eu scriu terapeutic, ca să înțeleg ceva, ca să scap de niște frustrări, ca să mă vindec de niște furii. Or, acolo n-am avut nevoie de terapia asta. Tot Atelierul a funcționat cumva într-un fel în care a împlinit mult mai multe funcții decât doar cea terapeutică. Așa că n-am mai simțit nevoia. Și n-am avut nici timpul fizic. Era atât de mult de trăit… de văzut, de interacționat, de înțeles, de lăsat să se așeze în tine. Era și mult de tăcut. Acolo am funcționat altfel. De fapt, asta era și tema. Să funcționăm altfel decât în viața de zi cu zi.
M.A.: Primul contact cu Ipoteștiul…
A.I.M.: Totul s-a schimbat din momentul când am pătruns în spațiu, în clipa în care ne-a întâmpinat Andrei, care ne-a propus un exercițiu pe întreaga durată a Atelierului: să schimbăm legile după care funcționăm în mod normal fiecare în propriul lui spațiu, tocmai pentru a ne cunoaște, pentru a ne liniști și a deveni mai sensibili, pentru a putea fi atenți la noi și la ceilalți. Existau niște reguli de funcționare a noastră cu noi înșine și fiecare cu celălalt și cu spațiul. Să evităm ce ne e mai comod. De exemplu, de fiecare dată trebuia să nu ne așezăm în locul în care stătuserăm cu prieteni la masa anterioară, să încercăm să ne așezăm lângă alții, cât mai amestecați și să ne cunoaștem. Totuşi, la masă nu era ca la restaurant, nu vorbeam decât dacă era necesar. Uneori exista chiar tema să nu vorbim deloc, să încercăm să înțelegem din priviri de ce are nevoie cel de lângă noi, să-i pasăm sarea sau să-i turnăm apă în pahar, să încercăm să fim atenți unii la alții într-un fel mai profund și mai delicat. În clipa în care știi că celălalt îți spune singur dacă vrea sau nu ceva, nu mai simți nevoia să fii la fel de atent, are de obicei singur grijă de el. Cu astfel de exerciţii deveniserăm mult mai grijulii și mai atenți unii cu alții. În timpul meselor, Andrei Șerban ne citea, din diferite cărți, texte inedite, lucruri la care urma să ne gândim, care ne priveau, pe care să încercăm să le înțelegem…
M.A.: Ai simțit vreo clipă, la început, când v-a propus toate astea, că nu te simți confortabil… până la momentul la care au devenit ceva firesc.
A.I.M.: Pentru mine era odihnitor să funcționăm așa. Eu de-abia așteptam să fac focus pe altceva decât pe goana cotidiană. Deși era greu uneori… ne trezeam la 5 dimineața, când suna clopoțelul (misiune atribuită zilnic de Andrei unuia dintre noi), și mergeam pe iarbă să ne facem exercițiile de punere în ordine a ființei. Au fost zile superbe, dar teribil de călduroase, au fost şi obositoare fizic și da, la un moment dat mi-a fost greu să dorm doar patru-cinci ore, mai puțin decât simțeam nevoia. Dar știu că asta îi pune pe actori într-o condiție anume de lucru şi asta e cel mai important, să-ți forțezi limitele… Pentru că în clipa în care ți-ai descoperit una din limite e ca și cum ai fi trecut de ea numai prin faptul c-o știi.
M.A.: Care e cea mai importantă limită pe care ți-ai descoperit-o la Atelier?
A.I.M.: Prima care-mi vine în minte e cea fizică. Pe care am încercat cât de cât s-o depășesc. Cel mai greu era la exercițiile de mișcare. Mi-amintesc o zi superbă, una dintre cele mai frumoase, cea în care a venit Lucian Maxim cu tobele lui. Și am făcut foarte multe exerciții pe ritmuri, cu ritmuri, despre ritmuri, pe echipe, a fost foarte obositor fizic, erau şi tineri de 19 ani care aveau o cu totul altă condiție fizică și vitalitate… Uneori mi-era greu să țin pasul cu ei. Dar la un moment dat s-a întâmplat ceva fascinant. Când Andrei a dat semnalul de a se opri exercițiile, eram trei grupuri mari pe o pajiște imensă și n-am mai vrut să ne oprim. Nu știu cum exact s-a născut un fel de improvizație necontrolată… A fost ceva nediscutat între noi, se întâmpla după câteva zile de Atelier și, fără să fi vorbit, cele trei cercuri s-au unit într-un cerc imens. Andrei, încurajându-ne, a continuat să ne susțină, a reintrat şi el în exercițiu cu noi. Și atunci s-a adunat toată energia uriașă a tuturor, mișcările aproape porneau simultan, energia aceea nu mai era a noastră, beneficiam cu toţii de ceva ce parcă venea de altundeva, eram toţi pătrunşi de o forţă cosmică, ne simțeam unii pe alții într-un fel cu totul nou. Fiecare avea în mână niște bețe de bambus, cu care lucraserăm până atunci. Și a fost un moment când toată lumea a înălțat bețele spre cer și nu știu de ce – sau știu de ce – în clipa aia am fost singura din cerc care s-a retras. M-am retras complet, cu o mișcare foarte acută, decisă și clară și i-am lăsat să continue. Privind, am văzut că pe margine era Lucian Maxim la tobe. Andrei Șerban s-a retras şi el.
Nu știu cum exact s-a născut un fel de improvizație necontrolată… A fost ceva nediscutat între noi, se întâmpla după câteva zile de Atelier și, fără să fi vorbit, cele trei cercuri s-au unit într-un cerc imens. Andrei, încurajându-ne, a continuat să ne susțină, a reintrat şi el în exercițiu cu noi. Și atunci s-a adunat toată energia uriașă a tuturor, mișcările aproape porneau simultan, energia aceea nu mai era a noastră, beneficiam cu toţii de ceva ce parcă venea de altundeva, eram toţi pătrunşi de o forţă cosmică, ne simțeam unii pe alții într-un fel cu totul nou. Fiecare avea în mână niște bețe de bambus, cu care lucraserăm până atunci. Și a fost un moment când toată lumea a înălțat bețele spre cer și nu știu de ce – sau știu de ce – în clipa aia am fost singura din cerc care s-a retras. M-am retras complet, cu o mișcare foarte acută, decisă și clară și i-am lăsat să continue. Privind, am văzut că pe margine era Lucian Maxim la tobe. Andrei Șerban s-a retras şi el.
M.A.: De ce te-ai retras?
A.I.M: Pentru că am simțit că am predat ștafeta în clipa aia… Am avut senzația că de atunci încolo ei continuă și eu trebuie să mă retrag. Momentul a fost frumos, dar atât de intens, încât în drum spre cabană am făcut pentru prima dată în viața mea o criză de respirație. Emoțional a fost extrem de puternic. N-am plâns, dar emoția a fost teribilă. Toate au fost momente puternice, unice, toate exerciţiile au fost și dure, și provocatoare, şi sensibile în acelaşi timp.
M.A.: De ce dure?
A.I.M.: Pentru că devenise oarecum un fel de reflex să nu te mulţumeşti cu puţin, cu ce ţi-e comod, să cauţi în tine, să pătrunzi înlăuntrul tău şi în ceilalţi. Spre exemplu, exercițiile erau cam așa. Primeam o poezie, se trăgeau la sorţi oamenii care formau o echipă şi apoi făceam un fel de punere în scenă. Căutam un spaţiu şi eram toţi regizori şi actori într-o „montare” a cărei dramaturgie, dincolo de poezia în sine, ne-o scriam singuri. Dar în prima zi n-a fost o poezie. În prima zi am luat contact cu locul, ne-am plimbat prin grădina şi casa lui Eminescu şi prin împrejurimi, cumva am cercetat terenul. Pe urmă, Andrei Şerban ne-a împărţit în echipe şi ne-a spus să alegem fiecare un loc și să improvizăm ceva acolo, fără niciun text. Ceva legat de Eminescu. A fost un prim exerciţiu foarte frumos şi foarte liber. Grupul în care eram eu, și din care făcea parte şi Marius Manole, era un grup mic de vreo cinci oameni. Alegerea spaţiului a circulat firesc între noi: un colţ de livadă…. Şi am început să ne jucăm în spaţiul ăla, propunând, improvizând, până când am ajuns la o oarecare formă finală. Şi în timp ce ne jucam, până să le prezentăm colegilor şi lui Andrei, am văzut o spărtură în gardul-zid prin care se zărea cimitirul. Şi am hotărât cumva că în partea aia va fi fundalul. Iar la finalul exerciţiului ne retrăgeam în public şi, dispărând noi, ei – publicul – rămâneau singuri faţă în faţă cu cimitirul. Doar ca s-a întâmplat ceva atât de frumos la momentul când am prezentat, încât ne-a luat prin surprindere. După ce noi ne-am retras, prin față, chiar în clipa aia a trecut un ţăran cu calul, exact ca într-un cadru de film, din dreapta în stânga. Drept pentru care imaginea finală n-a fost neapărat cea pe care ne-o doream noi cu crucile şi cimitirul şi a fost ceva atât de viu… Ne-am spus că a fost contribuţia locului. Mulţi ne-au întrebat dacă am regizat momentul, dacă l-am chemat şi l-am rugat să treacă pe acolo… Nu! Omul cosea în cimitir.
M.A.: Povestește-mi cum a fost lucrul la prima poezie!
A.I.M.: A fost Glossa. Am pornit de la structura clară a poeziei şi am vrut să păstrăm asta, drept pentru care am ales ceva aproape repetitiv, ritual… E acolo o alee cu casele în care stăteam noi, așezate pe dreapta şi pe stânga, iar în capătul aleii era o poartă de piatră, care nu ducea nicăieri… Şi miza cea mai mare a fost că poezia asta e atât de bogată, înaltă, adâncă, largă, încât nu o poţi prezenta în ceva mic. Aveam nevoie şi de înălţime, nu numai de adâncimea aleii… Aşa că ne-am căţărat pe acoperişurile caselor. Şi fiecare recita de pe acoperiş strofa lui. Însă exerciţiul era extrem de complex. Unul dintre noi îi invita pe spectatori pe alee şi, la un moment dat, se auzea cineva ca un ecou, vorbind de sus. Iar de acolo, de sus, fiecare își încheia strofa aruncând ceva în funcţie de ce spunea strofa lui: flori, hârtii… Eu am avut ultima strofă şi am aruncat cu pământ. Dar plouase. Iar noi eram mai puţini actori decât strofe și fiecare dintre noi avea mai multe sarcini de făcut. În timp ce unii spuneau poezia de sus, de pe acoperişuri, era o echipă ascunsă dintre ai noştri, care îi ademenea pe spectatori să intre în case. „De te-ndeamnă, de te cheamă, tu rămâi la toate rece!”… Şi dacă nu „rămâneai la toate rece” erai încuiat acolo. Dar pentru că aveam de făcut şi asta, de fapt trebuia să îndeplinim câte două funcţii, aşa că trebuia să alergăm până la casa noastră ca să ajungem la timp, să ne şi căţărăm pe acoperiş și să ne spunem strofa. Și plouase, așa cum spuneam, și era nămol exact la baza casei pe care trebuia să mă caţăr eu. Am încercat să urc, nămolul aluneca, așa că am aruncat tenişii din picioare şi am luat-o desculţă, iar la un moment dat am alunecat iar şi m-am agăţat de un luminator. Casele erau acoperite cu tablă. Şi toate cele opt degete s-au înfipt în tablă. Aveam buricele degetelor tăiate, iar primul impuls a fost să dau drumul. Dar ratam strofa… Şi atunci mi-am zis că ce-ar fi, totuşi, să nu renunţ. Chiar atât e limita mea? Într-o tablă şi nişte burice de degete? M-am căţărat, am ajuns în ultima clipă şi asta a făcut ca ceea ce a ieşit din mine în clipa aia când am dat şi cu pământul să fie extrem de puternic şi de dramatic. A fost un moment în care m-am învins pe mine, mi-am învins şi frica, şi slăbiciunea. După aia m-am simţit foarte bine, deşi eram înnămolită şi însângerată. Dar e atât de bine după ce te învingi!
Am încercat să urc, nămolul aluneca, așa că am aruncat tenişii din picioare şi am luat-o desculţă, iar la un moment dat am alunecat iar şi m-am agăţat de un luminator. Casele erau acoperite cu tablă. Şi toate cele opt degete s-au înfipt în tablă. Aveam buricele degetelor tăiate, iar primul impuls a fost să dau drumul. Dar ratam strofa… Şi atunci mi-am zis că ce-ar fi, totuşi, să nu renunţ. Chiar atât e limita mea? Într-o tablă şi nişte burice de degete? M-am căţărat, am ajuns în ultima clipă şi asta a făcut ca ceea ce a ieşit din mine în clipa aia când am dat şi cu pământul să fie extrem de puternic şi de dramatic. A fost un moment în care m-am învins pe mine, mi-am învins şi frica, şi slăbiciunea. După aia m-am simţit foarte bine, deşi eram înnămolită şi însângerată. Dar e atât de bine după ce te învingi!
M.A.: De ce era miza atât de mare? Nu se vindeau bilete, nu era sala de la Teatrul Național plină… De ce era aşa de important să (te) învingi?
A.I.M.: Dacă eu alegeam ca miza să fie mică nu avea niciun rost să mă mai duc. Miza era cercetarea. Era evoluţia. Miza eram noi înşine. Era pentru noi, despre noi… Altfel te amageşti, te minţi pe tine.
M.A.: De ce e nevoie ca să funcţionezi în acest tip de Atelier?
A.I.M.: Cred că trebuie în primul rând să vrei. Să te intereseze să-ţi cercetezi limitele… Îţi trebuie, cred, un soi de smerenie, dar nu în sensul de „umilinţă”. Pentru că în acelaşi timp trebuie să fii un om tare, puternic, sa ai, cum spune Andrei, coloana vertebrală dreaptă, să fii un artist cu individualitate, cu prezenţă. Dar ştim cu toţii că nu suntem perfecţi şi ar trebui să ne dorim mereu să fim cât mai buni, mai buni decât suntem. Şi atunci, cu cât eşti mai sincer cu tine – şi uneori nici nu ştii că nu eşti sincer cu tine, nici nu ştii când minţi –, cu atât descoperi mai mult. Într-un astfel de atelier te vezi reflectat în ceilalţi. Te vezi uneori în greşelile celuilalt. Şi, slavă Domnului, Atelierul e un loc unde poţi greşi, unde eşti chiar încurajat să greşeşti. Abia când treci prin greşeală, simţi pe pielea ta ce nu trebuie să repeţi, pentru că te doare cu adevărat, nu ai cum să te prefaci.
M.A.: Cum erau nopţile la Ipoteşti?
A.I.M.: Înstelate. Când stăteam împreună în cerc, în întuneric, cerul era mai aproape de pământ. Altminteri au fost scurte şi intense. Era şi aerul curat, şi greierii, era raiul copilăriei. La Ipoteşti, mergeam seara să lucrăm din poeziile lui Eminescu, din cele mai puţin cunoscute. Fiecare lucra individual cu Andrei, iar ceilalţi ascultau. Lucram la lumina lumânărilor, încercam să vedem din ce s-a născut acea poezie. Din ce gând, din ce emoţie a lui Eminescu… Iar acolo s-a întâmplat al doilea moment extrem de important, când eu (de data asta singură) am lucrat Odă (în metru antic). Fusesem în penultima zi cu toţii în pelerinaj la mănăstiri, la cea unde mergea des mama lui Eminescu, o mănăstire de maici, şi apoi, pe deal, la o mănăstire de călugări. La mănăstirea de maici am tras la sorţi poeziile. Eu am o poveste de la 10 ani cu Oda… Ne-au dus cu clasa la mormântul lui Eminescu la Cimitirul Bellu, eu am vrut să spun acea poezie, eram în clasa a V-a, iar profesoara de limba română mi-a recomandat să spun alta, că Oda nu e pentru vârsta mea. Dar eu, nu și nu. Şi am spus două strofe, după care m-am blocat. În timp, de atunci, m-am tot luptat cu poezia asta, o înţelegeam şi n-o înţelegeam… Și la Ipotești asta am tras eu la sorţi. Iar pe drumul dintre cele două mănăstiri, Andrei Şerban ne-a dat sarcina să nu vorbim între noi şi, urcând dealul, să încercăm să intuim ce legătură intimă, personală, avem cu acea poezie… Nu eram chiar fericită. Nu ştiam cum s-o iau. Iar seara, când m-a chemat în sfârşit, Andrei mi-a propus, fiind odă, în metru antic, să încerc să declam ritmic… Am încercat, m-a oprit foarte repede şi mi-a spus: „Ascultă fiecare cuvânt pe care-l rosteşti. Ascultă-l cu o altă ureche, nu cea obişnuită. Ascultă ce ecou are în adâncul fiinţei tale”. Şi le-a propus şi celorlalţi să repete după mine șoptind toţi împreună cuvintele de la finalul fiecărei strofe. Să şoptească doar un cuvânt sau două – „mie redă-mă”… – după ce le rosteam eu, să le simtă reverberând în tot trupul. Cumva îmi întorceau cuvântul înapoi sub formă de şoaptă. Şi, cu ajutorul lor, am început să rostesc din ce în ce mai rar şi clar, ascultând într-un fel nou fiecare cuvânt. Iar atunci s-a întâmplat ceva fantastic. Parcă fiecare cuvânt a început să cadă, să intre în mine cu propria lui viaţă, cu propriul lui sens, astfel încât uitasem complet poezia şi îl primeam pe fiecare în parte, fiecare sunet, unul după altul, iar sensul începea să se contureze din pura sonoritate, din cuvânt în cuvânt. Și a fost un moment în care eu, cea care rosteam, simţeam nevoia unui alt cuvânt, iar când a venit cel al lui Eminescu am simţit prăpastia. Am simţit un hău. Am înţeles gândul iniţial. Faptul că ei şopteau finalul strofei întorcea spre mine un alt tip de energie, care cumva încărca, îmbogăţea sensul şi-l făcea al tuturor, nu doar al meu. Era o forţă care mă împingea, iar ritmul a crescut, cuvântul cădea în mine destul de rapid, totul începea să se articuleze, a fost ca o creştere fantastică, până la momentul prăpastiei. Eu aşteptam să vină un cuvânt şi a venit altul: „ca să pot… muri liniştit pe mine mie redă-mă”. Ca să pot „trăi” liniştit am simțit eu că ar trebui să fie acolo… Şi în clipa aia a fost hăul, mi se schimbase glasul, simţeam cum e ceva ce circulă de dincolo şi de mine şi de ei şi prin noi toţi… Şi când am zis „muri” şi am realizat că eu aşteptam „trăi”… atunci am simţit că încep să plâng. Dar nu ştiu cum am realizat că nu despre plâns e vorba. Ci despre „pe mine mie redă-mă”. Iar plânsul mi-a părut dintr-un univers care nu e al Odei (în metru antic), ci al nostru, al oamenilor care trăim într-o lume ce nu e „în metru antic”. Și s-a lăsat o cortină grea de tot. Pot să spun că am înţeles o poezie cu tot ce înseamnă fiinţa mea, până la ultima celulă. O linişte lungă şi intensă, pe care puteai să o tai cu cuţitul, s-a aşezat peste cei prezenţi. Ştiu că l-am întrebat mai târziu pe Andrei ce pot să fac cu experienţa asta? „Pentru moment, nimic”, mi-a spus. „Ai trăit poezia la fel cum a trăit-o Poetul când a scris-o. Ecoul reverberează în timp, vei fi ajutată, nu doar pe scenă, ci chiar când treci strada”. Şi am încercat de-atunci și încerc în diverse momente, când sunt în tramvai sau aiurea, să văd dacă acel sens mai rezonează în mine. Şi da, se activează. Aceeaşi încercare onestă şi simplă de a asculta cuvântul şi ce energie secretă cuprinde.
Era o forţă care mă împingea, iar ritmul a crescut, cuvântul cădea în mine destul de rapid, totul începea să se articuleze, a fost ca o creştere fantastică, până la momentul prăpastiei. Eu aşteptam să vină un cuvânt şi a venit altul: „ca să pot… muri liniştit pe mine mie redă-mă”. Ca să pot „trăi” liniştit am simțit eu că ar trebui să fie acolo… Şi în clipa aia a fost hăul, mi se schimbase glasul, simţeam cum e ceva ce circulă de dincolo şi de mine şi de ei şi prin noi toţi… Şi când am zis „muri” şi am realizat că eu aşteptam „trăi”… atunci am simţit că încep să plâng. Dar nu ştiu cum am realizat că nu despre plâns e vorba. Ci despre „pe mine mie redă-mă”. Iar plânsul mi-a părut dintr-un univers care nu e al Odei (în metru antic), ci al nostru, al oamenilor care trăim într-o lume ce nu e „în metru antic”. Și s-a lăsat o cortină grea de tot. Pot să spun că am înţeles o poezie cu tot ce înseamnă fiinţa mea, până la ultima celulă. O linişte lungă şi intensă, pe care puteai să o tai cu cuţitul, s-a aşezat peste cei prezenţi.
M.A.: Şi ai aflat între timp ce poţi să faci cu genul ăsta de experienţă?
A.I.M.: Cumva ştiam. Cumva mai trăisem genul ăsta de experienţă în Trilogia antică. Numai că acolo, neînţelegând cuvintele, cumva era mult mai simplu. Intuiam, simţeam forţa cuvântului… Însă tipul ăsta de trăire în limba ta, cu cuvinte pe care le foloseşti în viaţa de zi cu zi, când n-ai timp să stai să cadă în tine cuvântul, cred că e mult mai preţioasă şi mai puternică. Şi de atunci sunt mult mai sensibilă, mai atentă la cuvinte…
M.A.: Și peste un an a venit experiența Mogoşoaia?
A.I.M.: La Mogoşoaia a fost foarte interesant, în primul rând pentru că Andrei Şerban nu seamănă cu el însuşi. Ai senzaţia că ai mai fost la Atelier şi că ştii cum o să fie, dar, de fapt, nu ştii. Aici era alt spaţiu, erau Shakespeare şi Caragiale, nu Eminescu, iar Andrei Şerban era altfel. Şi noi eram alţii… Experienţa de la Mogoşoaia a fost mult mai cu ceilalţi decât cu mine însămi. O energie mult mai disipată, eram şi mai aproape de Bucureşti, era şi un loc deschis vizitatorilor şi turiştilor. Acolo, ceva din ce eram fiecare în afara Atelierului era mult mai evident. Personalitatea fiecăruia se simţea şi cu bune, şi cu rele mai tare decât la Ipoteşti. Şi a fost greu exerciţiul cu Hamlet, la care tu şi cu mine am lucrat împreună. De la început mi s-a părut o temă absurdă şi imposibilă. Cum să joci Hamlet în zece minute? Ce faci cu Hamlet în zece minute şi, de fapt, ce vrem noi cu Hamlet în zece minute. Au fost nişte ciocniri puternice între noi şi noi în grup, dar cred că în final exerciţiul a fost reuşit pentru ceilalţi, i-a surprins. A fost o propunere onestă… dar ce-am învăţat acolo a fost că, dacă faci un exerciţiu, nu poţi să minţi. Dacă minţi, te minţi pe tine şi atunci, tot ce însemna conflict în grup trebuia asumat şi integrat, pentru că, de fapt, exerciţiul nu era despre Hamlet, era despre noi. Şi atunci, în ceasul al doisprezecelea, am spus adevărul despre noi şi de-aia a devenit din Hamlet mai importantă venirea actorilor, decât Hamlet în sine. „A fi sau a nu fi” nici n-a existat, în schimb, au venit actorii, care voiau să joace… Dar e adevărat că de acolo am plecat cu nişte întrebări.
M.A.: La Mogoşoaia care a fost momentul tău cel mai puternic?
A.I.M.: Cel mai puternic a fost exerciţiul de a tăcea. De a tăcea despre ce aş fi vrut să spun. Un exerciţiu de smerenie. Şi ce a fost bine nu e că am tăcut, ci că, simţind nevoia să vorbesc, mi-am impus să tac şi că după ce am tăcut nu mi-a părut rău şi am simţit că aşa m-am îmbogăţit şi am mulţumit cui m-a lăsat să tac până la capăt. Apoi, puternic a mai fost un alt moment. Pentru că am plecat mai devreme, a trebuit să vorbesc prima despre Atelier. Andrei mi-a cerut asta. A fost un moment extraordinar de greu, a fost un exerciţiu de sinceritate, dar în acelaşi timp a fost complicat, mai complicat ca la Ipoteşti. Acum știu că n-ar fi trebuit să plec înainte de finalul Atelierului. Trebuia să rămân şi să duc până la capăt experienţa. Am avut senzaţia că mi se face o favoare să vorbesc atunci sau poate asta a fost o pedeapsă extrem de interesantă, ceva din care să învăţ. Nu mai eram cu ceilalţi şi nici la fel cu ceilalţi. Eram actriţa… care pleca la teatru că are treabă… Şi în ateliere nu trebuie să existe diferenţe sau favoruri, eu aşa cred.
M.A.: Ce au schimbat în tine Atelierele? De ce ai nevoie de o asemenea experienţă?
A.I.M.: Am nevoie din când în când, destul de des, de pauză de lucru în teatru… am nevoie să-mi testez, să-mi cercetez potenţialul… Dar Andrei Şerban, atât prin exerciţiile şi lecturile pe care le propune, cât şi prin propria lui prezenţă, te pune faţă în faţă cu tine însuţi şi te provoacă, te împinge să-ţi depăşeşti limitele, cere uneori mai mult decât ţi se pare ţie că poţi să duci. Apoi, Andrei Șerban aduce aceste exerciţii care sunt foarte importante, pentru respiraţie, concentrare, glas, autocunoaştere, coordonare, abilităţi ritmice… îţi aminteşte întotdeauna că există un alt plan decât cel obişnuit, că teatrul nu e doar o distracţie sau oglindă a societăţii şi că e mai mult, e legat de mister. Că meseria de actor a pornit din funcţia de preot, aceea de a servi ceva mai înalt, că preotul-actor trebuia să facă legătura dintre Dumnezeu şi om, să traducă, să transmită, să fie un canal prin care energia superioară să ajungă la mine, la ceilalţi. Te face să priveşti în sus, să te gândeşti la altceva decât doar la onorariu, la câţi mă iubesc, câţi nu mă iubesc, câţi m-au aplaudat, câţi nu, câte like-uri am pe Facebook… Îți provoacă dorinţa de a-ţi ţine spatele drept, de a te conecta cu Verticalitatea… În acelaşi timp e o lecţie a prezentului. Trăim acest prezent în fiecare clipă, atât în viaţă cât şi în teatru (despre care uităm adesea că are loc doar acum, în clipa asta).
Am nevoie din când în când, destul de des, de pauză de lucru în teatru… am nevoie să-mi testez, să-mi cercetez potenţialul… Dar Andrei Şerban, atât prin exerciţiile şi lecturile pe care le propune, cât şi prin propria lui prezenţă, te pune faţă în faţă cu tine însuţi şi te provoacă, te împinge să-ţi depăşeşti limitele, cere uneori mai mult decât ţi se pare ţie că poţi să duci. Apoi, Andrei Șerban aduce aceste exerciţii care sunt foarte importante, pentru respiraţie, concentrare, glas, autocunoaştere, coordonare, abilităţi ritmice… îţi aminteşte întotdeauna că există un alt plan decât cel obişnuit, că teatrul nu e doar o distracţie sau oglindă a societăţii şi că e mai mult, e legat de mister. Că meseria de actor a pornit din funcţia de preot, aceea de a servi ceva mai înalt, că preotul-actor trebuia să facă legătura dintre Dumnezeu şi om, să traducă, să transmită, să fie un canal prin care energia superioară să ajungă la mine, la ceilalţi. Te face să priveşti în sus, să te gândeşti la altceva decât doar la onorariu, la câţi mă iubesc, câţi nu mă iubesc, câţi m-au aplaudat, câţi nu, câte like-uri am pe Facebook… Îți provoacă dorinţa de a-ţi ţine spatele drept, de a te conecta cu Verticalitatea…
M.A.: Ce-ai învăţat cel mai important despre tine la Ateliere?
A.I.M.: Că cel mai mare duşman al meu e mândria. Următorul e lenea… că am nevoie de disciplină exterioară ca să mă ordonez interior. Că ceva ce pare extrem de preţios şi puternic pentru mine azi, mâine ştiu că a fost preţios şi puternic, dar „a fost”. Şi ca să fie ceva preţios şi puternic continuu trebuie să acţionezi în prezent continuu. Și că am nevoie de energia celorlalţi enorm. De una singura nu pot să fiu pe scenă.
M.A.: Dacă ar trebui să-mi spui totul despre Ateliere în şapte cuvinte…
A.I.M.: „Aici, acum, cine eşti? Ce vrei? Plată…” Andrei Şerban ne-a vorbit de „plată”. A aflat prima dată de asta atunci când a mers şi a văzut Teatru No. Iar atunci când a vrut să le mulţumească i s-a spus, nu trebuie să mulţumeşti, trebuie să plăteşti… Bineînţeles că nu e vorba de bani. E vorba de a da ceva înapoi, de a spori ce ai primit. E ca şi când ţi se dă o sămânţă, o pui în pământ, iar, după ce creşte, seminţele trebuie să cadă în altă parte şi să nască altceva.
Foto Cosmin Ardeleanu, Facebook Ana Ioana Macaria