Face dans din copilărie, adică dintotdeauna, și niciodată n-a făcut altceva. La 35 de ani, artist independent cu experiență, se află la începutul unui nou drum. Din toamna anului 2016, există în viața ei Linotip-Centru Independent Coregrafic, al cărei director artistic este. Pe 25 și 26 august, noul spațiu va prezenta „Hot Dog”, „un spectacol de teatru fizic”, în care o puteți descoperi. Tot săptămâna aceasta, pe 23 august, în cadrul Festivalului Independent de Orice Undercloud are o reprezentație la ArCuB producția „2 femei contemporane”, unde semnează și conceptul, și coregrafia și unde spectatorii o pot vedea pe scenă. Despre viața ei de artist independent, despre locul dansului contemporan în viața artistică de la noi, despre prejudecăți și nevoia de a le spulbera, despre locul și posibilitățile artei în lumea de azi am stat de vorbă cu Ioana Marchidan într-o zi toridă, în noul spațiu, pentru care își dorește un public din ce în ce mai numeros. (Foto Facebook Ioana Marchidan)
Cum e, deci, noul început?
Învățăm o grămadă de lucruri pe care nu m-aș fi gândit vreodată că o să ajung să le fac – contabilitate, hârtii, tot felul de socoteli… Acum ne pregătim intens de premiera din proiectul „Focus Coregraf”, coproducție cu AFCN, intenția noastră fiind ca în fiecare an să invităm câte un coregraf, din România sau din străinătate. Anul acesta ne-am focusat pe Massimo Gerardi, coregraf de origine italiană, care stă în Germania de prin anii ’80, cu experiență de peste douăzeci de ani, cu care eu am mai colaborat și care a montat și la București, la Teatrul Odeon, „Depeche Dance”. El a acceptat invitația și am avut două săptămâni de lucru la o producție nouă, „Hot Dog”, timp în care a ținut și un workshop pentru profesioniști, amatori și intermediari.
„Hot Dog” va rămâne în stagiunea nouă de la Linotip. Ce propune el?
Subiectul se concentrează în zona Andy Warhol – pop art – everything is for sale – totul este cheap art. Intră un pic în detalii despre arta și viața lui Andy Warhol. La un moment dat, apare în scenă ca personaj și Valerie Solanas, o feministă activă din vremea lui, feminista care l-a și împușcat. În fine, e un spectacol fain, care are și text, ceea ce pe noi ne-a provocat. Eu am mai lucrat cu text, dar pentru ceilalți performeri, care vin din zona de dans și nu sunt foarte familiari pe zona de text, chiar a fost o provocare.
„2 femei contemporane”, din competiția de la Undercloud, ce aduce?
Este prima ieșire a acestui spectacol din spațiul Linotip și mă bucur foarte mult că a fost selectat de Chris Simion. Este, de fapt, și primul meu spectacol și am mai multe ipostaze în el. M-am mobilizat și am făcut coregrafia, deși am mai semnat coregrafia unor spectacole de teatru. „2 femei contemporane” pornește de la un inventar de momente care pot defini psihologia femeii în societatea de acum și nu numai. Știm foarte bine ce probleme a întâmpinat femeia în societate de-a lungul istoriei. Putem pune între ghilimele cuvântul „probleme”, pentru că am făcut un spectacol care să nu fie militant. Este un spectacol de dans feminist, pe care la început l-am prezentat ca atare, după care ne-am spus însă să scoatem cuvântul „feminist”, care, am observat, îi sperie pe foarte mulți oameni.
Tocmai pentru că „feminist”=„militant”, „tezist”?
Da. Pentru că s-au întâmplat multe lucruri în neregulă, pentru că feminismul are și latura lui absurdă. Și tocmai de-aia am încercat să fie un spectacol neutru, nemilitant, adresat deopotrivă femeilor și bărbaților.
Și cum e femeia din zilele noastre, văzută de voi, creatorii performance-ului?
Noi am inventariat câteva momente. Am luat fetița și am pornit de la ea. Am vrut să vorbim despre fragilitate și vulnerabilitate. Am vrut să ajungem la injuriile sexiste, pentru că știm foarte bine ce auzim pe stradă la adresa femeilor încă de la vârste fragede, când totul – corpul, sufletul, conștiința – este în formare și toate lucrurile astea auzite și văzute în jur te pot afecta. Am atins și problema agresivității și am adus în discuție stereotipurile – femeia la cratiță, de exemplu, impusă de „familia tradițională”. Chiar dacă putem spune că acum în societate totul este un pic mai divers, un pic mai liber, undeva în conștiința noastră asemenea lucruri tot au rămas. Acum sunt foarte curioasă să văd ce reacție ar avea, de exemplu, fratele meu, care trăiește în Spania și e o persoană foarte deschisă, la așa ceva. Una peste alta, fragilitatea și nevoia de protecție sunt puse în discuție în tot performance-ul, care se încheie cu un moment în care port, în același sens, o pereche de căști.
Materialul prelucrat are și o dimensiune personală, biografică?
Da, sigur. Cum să nu-mi amintesc injuriile sexiste la vârsta intrării în adolescență, cum să uit „Fata, fata, ți-a căzut vata”? În plus, ne-am documentat, am lucrat cu cineva de la Centrul Parteneriat pentru Egalitate, care ne-a povestit mult despre violența împotriva femeilor. Am făcut și un sondaj despre ce e o feministă. Dintre răspunsurile primite: „O femeie supărată că nu-și găsește soț”, „O femeie frustrată că a părăsit-o iubitul”, „O femeie cu ambiții prostești”. În general, răspunsuri fără nicio legătură cu ce înseamnă să fii feministă.
Revenind la spectacol, m-a inspirat pentru un moment fotografia de investitură a guvernului Cioloș, cu peste 20 de bărbați și 2-3 femei, în spate, cărora li se văd doar picioarele și pantofii. Acum, noi avem impresia că totul este foarte deschis și transparent, dar nu este. Undeva, în conștiință, au rămas aceleași probleme. Noi am vrut un spectacol cu umor și elegant. Cel mai important mi se pare că e educativ și aș vrea să vină să-l vadă părinți cu copii care trebuie educați. Trebuie să ne creștem diferit copiii dacă vrem ca lucrurile să fie diferite. În fundal, se difuzează la un moment dat un fragment din discursul nigeriencei Chimamanda Ngozi Adichie, care spune așa: „We must raise our daughters differently, we must raise our boys differently.”
Acum, noi avem impresia că totul este foarte deschis și transparent, dar nu este. Undeva, în conștiință, au rămas aceleași probleme. Noi am vrut un spectacol cu umor și elegant. Cel mai important mi se pare că e educativ și aș vrea să vină să-l vadă părinți cu copii care trebuie educați. Trebuie să ne creștem diferit copiii dacă vrem ca lucrurile să fie diferite.
Centrul Linotip, care are un sediu de peste o jumătate de an, poate atrage un public mai eteroclit, poate atrage mai mult decât publicul de nișă?
Da. Noi așa sperăm și credem că, încetul cu încetul, deja se întâmplă. Poate așa oamenii vor învăța să reacționeze și, deci, să facă ceva. Eu simt că dansul are o ascensiune acum și avem foarte mult de lucru. E nevoie însă de mobilizare. E nevoie să existe și la școală, la UNATC, educație pentru prezent: scrieți proiecte, aplicați, faceți, nu stați să așteptați să se întâmple lucrurile! În „Focus Coregraf” am ținut workshopuri și trebuia să dau telefoane să mă rog de ei să vină să învețe gratuit de la coregrafi… Există, repet, o ascensiune, dar e foarte lentă. Prin spațiul acesta, noi încercăm exact să mobilizăm oameni care să vină să vadă ce fain e și câte putem face. Deja avem doi-trei voluntari care vor să ne ajute și să intre în echipă. Și eu aș fi vrut să intru într-o echipă la vârsta lor, dar nu aveam în ce echipă…
Tu faci dans contemporan din studenție?
Da. Și după ce am terminat facultatea am dansat un an la Opera Română. N-am rezistat mai mult. N-a fost neapărat un chin, căci un „chin frumos” a fost toată școala, balerinii având aceeași încadrare cu minerii. Dar asta mi-am dorit, asta am făcut cu mare drag, doar că la noi nu prea sunt posibilități. Acum lucrurile s-au mai schimbat, au mai venit balerini, dar atunci, un an întreg am simțit, zi de zi, că mă duc să-mi taie cineva capul. Când am renunțat, intrasem în compania lui Sergiu Anghel. Orion Balet încă mai funcționa și acolo am început să descopăr o altă zonă a dansului, una infinit mai liberă, cu un alt fel de gândire în spatele mișcărilor. Apoi am ajuns la UNATC, după care am avut multe colaborări la proiecte de teatru, am descoperit teatrul-dans. De altfel, eu nu cred că există dans fără teatru și teatru fără dans/ mișcare. Ca dansator, nu se poate să nu mergi la teatru. Asta le spun tuturor și cei mai buni prieteni ai mei sunt actori, nu dansatori. Intrând în teatru, altfel îmi pun problema, altfel lucrez. Sunt în Compania Gigi Căciuleanu Romanian Dance Company, lucrez cu Gigi Căciuleanu de mulți ani, am învățat foarte multe de la el, care e savuros și, la experiența lui, are ce să zică. Am lucrat și cu Răzvan Mazilu la un spectacol de la Teatrul Odeon. Sunt fascinată de teatru și asta mă ajută în dans. Flavia Giurgiu, cu care am făcut „2 femei contemporane”, este actriță, iar performance-ul nostru mizează pe mesaj, nu pe tehnică. Mi-am dorit să mă dau puțin la o parte, să merg și spre text și să facem un fusion.
E o schimbare pentru cineva care dansează din copilărie?
Fac balet de la patru ani. N-am câștigat niciodată bani din nimic altceva. Se spune că mori de foame cu dansul. Da, dar eu nu am făcut altceva. Chiar dacă nu pot să trăiesc din asta, tot nu pot să fac altceva. Parcă așa m-am născut. Cu gândul la dans mă culc, cu gândul la el mă scol. Cumva, când ți-e mai greu, parcă atunci îți place mai mult. E drept, rar mi s-a întâmplat să stau, căci lucrurile se așezau și mereu a venit o propunere. Când a venit Gigi Căciuleanu și m-a luat în „D’ale noastre”, de exemplu, am făcut lucruri pe care nici nu mai credeam că știu să le fac, căci lucrurile se mișcau greu…
Fac balet de la patru ani. N-am câștigat niciodată bani din nimic altceva. Se spune că mori de foame cu dansul. Da, dar eu nu am făcut altceva. Chiar dacă nu pot să trăiesc din asta, tot nu pot să fac altceva. Parcă așa m-am născut. Cu gândul la dans mă culc, cu gândul la el mă scol.
Cum ar putea să se miște mai repede?
Dacă și UNATC s-ar implica și ar fi mai aware. Dacă studenții ar fi îndemnați să vină la spectacole de dans. Dacă s-ar schimba puțin sistemul și gândirea. Linotip asta vrea și de aceea aduce cât mai mulți coregrafi, dar la cursuri vin mai mulți amatori și intermediari decât profesioniști. Pentru că mult timp nu s-a întâmplat nimic, ei au rămas cu impresia asta, că în continuare nu se întâmplă absolut nimic, așa că mai bine se duc să danseze pe vas… Or ideea e că, dacă vrei artă, trebuie să fii perseverent, chiar dacă se poate întâmpla să stai câteva luni pe bară. M-am ținut cu dinții de drumul meu pentru că în el am crezut. Am avut încredere în ce fac, nu în mine, motiv pentru care am făcut atât de târziu spectacole.
Ce ți-ai dori să se întâmple acum?
De când avem spațiul, nu-mi doresc decât să afle un public cât mai mare despre el și să-l educăm puțin în zona de dans contemporan. Publicul încă nu e deschis. La finalul spectacolului nostru „Babel” folosim o cercetare care arată că oamenii nu știu ce e dansul contemporan și vorbesc ba despre „muzică horror”, ba de „ceva de avangardă”, ba de „un fel de balet”. Pentru mine cred că e cel mai important să educ publicul să vină în sală, că sigur o să plece încântat.
Ție, ca ființă umană, ce ți-a adus dansul?
Tot: conștientizarea corpului, unica dovadă că noi existăm pe acest pământ, în dimensiunea asta. Corpul e o minune și ce se întâmplă în și cu el e o minune. Noi nu suntem conștienți de el, adică tocmai de dovada că noi suntem prezenți aici. Descoperindu-mi corpul, pot învăța să-mi depășesc limitele, să nu mă mai plâng. Lucrând și cu dansatori și cu actori, am observat că în general dansatorii nu se plâng atât de mult (că au dansat desculți, că le-au intrat așchii în picioare, că au avut un accident și nu mai pot să repete azi…). Dansatorii trec mai ușor peste incidente. Fiind artist independent, am căpătat și o anumită disciplină – eu îmi fac singură tot, nu am cabinieră etc. Disciplina o primisem din copilărie, din școala de balet, dar acum o redescopăr altfel. Am ținut cu Arcadie Rusu niște cursuri la liceul de coregrafie și am văzut că elevii sunt foarte stresați, nu dau feedback, nu vorbesc, deși îi îndemni să fie liberi. Asta, pentru că în școală li se insuflă un fel de frică. Altfel, totul e o aparență: uite ce liberi suntem noi…
Corpul e o minune și ce se întâmplă în și cu el e o minune. Noi nu suntem conștienți de el, adică tocmai de dovada că noi suntem prezenți aici. Descoperindu-mi corpul, pot învăța să-mi depășesc limitele, să nu mă mai plâng. Lucrând și cu dansatori și cu actori, am observat că în general dansatorii nu se plâng atât de mult (că au dansat desculți, că le-au intrat așchii în picioare, că au avut un accident și nu mai pot să repete azi…). Dansatorii trec mai ușor peste incidente.
„2 femei contemporane” sau „Hot Dog” pot trezi pe cineva?
Da. Eu cred că spectacolele de teatru și de dans au puterea asta. Ele îți arată foarte clar prezentul și poate că, dacă după ce le vezi, se întâmplă lângă tine ceva, tu poți să reacționezi. Sunt dezamăgită de lumea în care trăiesc. În ultimul timp, seara, când am vrut să mă uit la televizor, am vrut să mă deconectez, dar nu m-am deconectat. La noi, dacă mergi cu bicicleta, vezi că educația e o chestie din centru. Te trezești în tot felul de situații și reacționezi, întrebi: De ce ești atât de agresiv? De ce te porți atât de urât?
Print