A devenit cunoscută la 22 de ani, cu rolul din „Osânda“ (1972) lui Sergiu Nicolaescu. Dar debutul și-l făcuse mai devreme, în ultimul film regizat de Jean Georgescu. În 1978, spectatorii vedeau o actriță matură, deja rafinată, în „Rătăcire“, pelicula lui Alexandru Tatos. Au urmat alte roluri și o traiectorie deloc simplă, în film și în teatru. Întoarsă recent în România, după ce a făcut teatru la New York vreo două decenii, actrița Ioana Pavelescu povestește despre revenire, despre ce nu se vede pe stradă în România, despre un prezent cu bune și rele și despre o copilărie petrecută într-o companie aleasă. Scurtul nostru dialog a avut loc într-o seară târzie de vară, la Clubul Țăranului, după o reprezentație a spectacolului „Zelda“, susținută la Festivalul de Teatru Independent Undercloud.
De unde ideea de a pune în scenă episodul nebuniei din viața Zeldei Fitzgerald?
Acum șase ani eram la New York și căutam texte într-o bibliotecă pentru actori. Am luat vreo cincisprezece texte, printre care și cel al lui William Luce. L-am citit și m-am îndrăgostit de el. Am venit în țară cu alte treburi și mi-am dorit să-l montez. I l-am dat și Lianei Ceterchi, i-a plăcut, a făcut traducerea, l-am adaptat. Apoi a intervenit ceva și l-am lăsat o vreme. Acum un an am început lecturile și de lucru efectiv ne-am apucat abia prin ianuarie. Instinctul meu a funcționat bine, plus că am și citit foarte mult despre Zelda Fitzgerald.
Apropo de instinct, vă ghidați după el?
În hotărârile legate de profesie, merg pe instinct, dar nu numai. Când mă implic într-un proiect, trebuie să-mi placă textul, trebuie să-mi placă regizorul, pentru că e important cu cine pleci la drum. Cum pe mină mă interesează teatrul care merge dincolo de entertainment, este important împreună cu cine pornesc spre zona de căutare, ca să pot face descoperiri. Nu știu dacă lucrul ăsta e posibil atunci când nu am oameni care să parcurgă drumul cu mine, ca mine. Contează enorm să ai cu cine să faci lucruri, să încerci, să dai greș, să reușești. Pentru mine, întâlnirea cu Andrei Șerban de acum cinci ani, de exemplu, când am făcut la Teatrul Bulandra spectacolul după Regele Lear, a fost miraculoasă. Mi-a schimbat tot: metabolismul, viața, ca actor, ca om… A fost ca un cutremur după care nu știi ce urmează. Dar prin astfel de cutremure începi să înțelegi mai ușor ce e cu tine.
A fost o întâlnire care a venit după alte întâlniri importante.
Da, știu, așa este. Am avut norocul să lucrez cu regizori minunați, cu Cătălina Buzoianu, cu Dragoș Galgoțiu etc. Însă cu Andrei a fost o revelație. Pentru el, spectacolul e mult mai puțin important decât grupul de oameni care lucrează, care-și găsesc menirea lucrând, dezvăluind textul, personajele, personalitatea actorului etc.
Zelda, pe care o întruchipați în acest nou spectacol, pare în primul rând o femeie care nu se simte bine cu ea însăși și în lumea în care trăiește. E cumva și cazul actriței, al omului Ioana Pavelescu?
În România nu am nicio legătură cu zona economicului, a politicului, a vieții de pe stradă. Nici nu vreau să am de-a face cu nimic din ce se întâmplă. Din fericire, în lumea artei, a teatrului, se întâmplă lucruri foarte frumoase, cu adevărat interesante. Există oameni extrem de talentați, de îndrăzneți, de dornici să facă artă autentică. La New York am jucat teatru ani întregi, în engleză, o limbă în care îmi place foarte mult să joc, m-am simțit bine, am întâlnit artiști valoroși. Numai că, la un moment dat, am ajuns la punctul în care mă învârteam cu aceiași oameni și niciunul nu era la fel de talentat ca cei de aici. Revenirea în România am făcut-o numai de dragul profesiei și mă simt bine aici. Îmi pare că mă dezvolt ușor ca actriță și că am cu cine. Eu știu că publicul nostru este extrem de eteroclit și că, prin ce vreau să fac, mă adresez unui segment destul de mic. Dar nu mă interesează deloc să fac mici prostioare sau să joc în telenovele.
Dar ce vă interesează?
În etapa asta mă interesează în primul rând să am posibilitatea să abordez texte majore, care să-i facă pe oameni să-și pună întrebări mari. Vreau să stau departe de ușurința din jur. De ușurința cu care se vorbește la televizor și care mă enervează atât. De telenovelă, un produs foarte periculos, pentru că dă impresia că ar fi ceva natural. Iar prima condiție pentru un actor este tocmai să fie natural într-un rol, după care are de urcat un munte. Or, e total neinteresant să rămâi la nivelul de pe stradă. La New York, pe Broadway și în afara lui, oamenii vin cu nemiluita să vadă repertoriu clasic. Iată ce am observat. Vor în continuare lucruri majore. Vor un Shakespeare, vor un Brecht etc. Și fiecare regizor, la un moment dat, își arată măsura cu un text mare. Iar oamenii umplu sălile și nu pentru poveste, că toată lumea știe cum se sfârșește Hamlet. Actul de a merge la teatru este unul curat cultural. Or, la capitolul ăsta, românii mai au de învățat. Sunt spectacole extraordinare din repertoriul clasic, cum e Mutter Courage, montat recent la Teatrul Mic de Victor Ioan Frunză, care nu se bucură de publicul pe care-l merită. Dacă nu are o dimensiune politică pe care s-o recunoască, publicul vine mai greu. Și aici se vede degradarea îngrozitoare a societății.
Teatrul mai are forța să schimbe ceva în acest context?
Întotdeauna a avut. El nu a dispărut și nu va dispărea niciodată, iar cea mai importantă componentă a lui este arta actorului. Și cred în puterea lui de a schimba.
Dar în distincția teatru elitist – teatru de mase credeți?
Da. Există ambele genuri. Și da, cred în teatru elitist și în elită, în general. E adevărat, ea este din ce în ce mai mică, înghițită de masele fără direcție. Acest pericol există peste tot. Eu mi-am început drumul în teatru la trei ani, alături de mama (actrița Corina Constantinescu – n.red.) și de nașa mea, Marietta Sadova. Teatrul avea atunci un nivel minunat. Apoi, la Teatrul Mic, pe vremea când era condus de Radu Penciulescu și după aceea, de Dinu Săraru, la casa de bilete se făcea coadă de la ora șapte dimineața. Pentru că se jucau spectacole senzaționale ale lui Silviu Purcărete sau ale Cătălinei Buzoianu. Acum artiștii au devenit vedete, pe-atunci erau artiști.
Dar plecarea dvs. la New York?
N-a avut legătură cu profesia. Familia mea era acolo, la Washington, și a trebuit să merg și eu. Apoi am fost invitată să joc la New York, off Broaday. A fost un miraj absolut. Acolo e o viață artistică minunată. E o societate pe care o admir. Ani întregi am venit în România numai vara, când nu jucam. Întâmplarea a făcut ca într-o vară să mă întâlnesc cu Dinu Săraru la București, pe vremea când era director la Teatrul Național, și ca el să-mi propună să vin să joc… Anna Karenina. Eu eram ocupată, trebuia să mă întorc la New York, unde aveam angajamente. Dar n-am rezistat tentației, m-am întors în noiembrie și am făcut acel spectacol emoționant regizat de Alice Barb. Am primit semne de iubire din partea publicului, daruri simbolice trimise la cabină după spectacole și alte lucruri. Să spun cum m-am simți?!
Să ne spuneți mai bine dacă s-a adeverit profeția pe care v-a făcut-o Petre Țuțea când erați copil.
Cred că da. Când a ieșit din închisoare în 1964, mama s-a dus la el să-l anunțe că este invitat permanent la noi acasă, la masă, adică în fiecare zi. El a refuzat, spunându-i că ea are copii mici și că prezența lui la noi ar putea avea consecințe rele. Dar mama n-a acceptat nici în ruptul capului. Și din anul acela până în 1983 Petre Țuțea a venit la noi în casă, zi de zi, unde rămânea de la prânz până după-amiază. Eu eram la școală, mama era adesea la repetiții, dar lui i se pregătea masa în absența noastră și ne aștepta cu drag. Da, Nea Petrache, cum îi spuneam atunci, i-a zis într-o bună zi mamei și mie, care eram de față, că o să fac teatru și o să plec din țară.
Am avut norocul unei copilării minunate, alături de oameni extraordinari: mama, tata, nașa mea, unchiul, Liviu Ciulei, Clody Bertola, Paul Gherasim… Am trăit într-o lume în care lucrurile frumoase nu erau ieșite din comun și nu stârneau nicio mirare. Mai toți erau cunoscători de istorie și iubitori de monarhie. Și monarhistă sunt și eu. Iubirea pentru rege a venit de la ei întâi, apoi am început să citesc. Și e o iubire care a rămas. Și azi aș merge din sat în sat să le explic oamenilor ce înseamnă monarhia. M-am întors, dar îmi lipsesc civilitatea și bunătatea oamenilor. Au dispărut. Și asta se vede pe stradă.
Print