Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Ion Sava…
Omul nu-i decât propria lui caricatură, disimulându-se toată viața sub diferite măști, în speranța că Dumnezeu, înșelat, îi va rezerva un loc un paradis.
Erau atât de convinși înaintașii noștri că divinitatea nu apreciază figura umană, încât, după cum se poate vedea în pictura grotelor preistorice de la Altamira în Spania sau Comarelles în Franța, în spectacolele sacre încercau să intre în grație zeilor, punându-și pe fețe măști de animale sau păsări, singurele ființe în stare să reprezinte duhuri bune. Chipul omenesc nu putea simboliza duhurile bune, după cum credem noi, modernii, în special acei cu priviri angelice sau cu virtuțile pe fizionomie. (…)
Mânat de dorința de a juca un rol, altul decât el, omul dintr-un început a fost un interpret și masca un mijloc de a se integra în spectacol pentru a fi remarcat fie de spectatorii divini, fie de cei tereștri.
Tragedianul grec înălțat pe coturni capătă convingerea că se desprinde cât de puțin de pământul pe care-și dădea seama că zeii nu pot călca precum muritorii și sub masca divinității pe care o reprezenta își ascundea rușinea că e numai om. Masca însă, generoasă, iertătoare, îi absorbea tot zbuciumul sufletesc și în loc să-i arate dimensiunile omenești și schimonoselile feței, îi filtra expresia, redându-i-o pură, măreață, așa cum o întrevedea actorul în imaginația lui.
Sufletul omului înaripat și-a dorit întotdeauna un chip sub care să zboare, altul decât cel al carcasei de carne. Dorința de eliberare nu e, în fond, decât dorința fiecăruia de a scăpa de sub chipul său supus tuturor prefacerilor fizice.