O sufragerie cu mobilă veche. Timpul a spălăcit culorile și țesăturile. Vesela e adunată toată într-o vitrină, iar dedesubt se află o rezervă considerabilă de coroane confecționate din hârtie. Nu se știe niciodată când ai nevoie de una. În această casă, care privită la nivel macro seamănă cu o cutie de chibrituri, moare cineva. Moare un Rege, sub supravegherea acerbă a reginelor, a doctorului, a guardului și a fetei din casă. Dacă îți ridici privirea, scena aceasta pare o înrămare, o fotografie pe un fundal negru atârnată într-o expoziție, o imagine surprinsă, pe furiș, pe gaura cheii. Dincolo de sufrageria ca o corabie naufragiată se cască un hău care îți dă o senzație de disconfort, de prea mare pentru ceva atât de mic. De ce avem nevoie de atâta spațiu pentru a muri? Sala Mare de la TNB e prea mult, s-ar fi potrivit mai bine ceva de tip studio, ceva intim. Cred că e primul reproș/amendament adus spectacolului „Regele moare”, în regia lui Andrei și Andreea Grosu.
Dar cum am putea să ne apropiem de ceva încă netrăit? Cum să stai nas în nas cu frica ascunsă adânc în suflet, cum să îți găsești poziția confortabilă în scaun, știind că ești cu un picior într-o casă în care se moare? Andrei și Andreea Grosu împreună cu Vladimir Turturica și toți actorii din distribuție au creat pe scena de la Sala Mare, TNB, cea mai frumoasă și grandioasă metaforă a morții. Privită de sus, moartea nu este un sfârșit, ci o trecere sau scufundare într-o altă lume, un ritual și o călătorie inițiatică, este frica de necunoscut, este reîntoarcerea la stadiul de copil, când paralizat de spaimă, trebuie să te ia cineva de mână și să te ajute să mergi mai departe. „Regele moare” oferă această fotografie panoramică a unui microunivers conținut într-un macrounivers care acum nu mai înseamnă decât întuneric și depărtare. Regatul nu există în realitatea spectatorilor; sceptrul e doar un baston, pelerinele sunt improvizate, coroana e reciclabilă sau ușor de strivit într-un pumn, tronul e un fotoliu ponosit, ținuta regală e o pijama și nici soarele nu mai ascultă de muribund. Moartea e și absurditate, e tragi-comic. Te-ai luat în serios atâția zeci de ani pentru un astfel de final?
„Moartea omului e moartea Universului său… Bérenger nu moare pentru totdeauna, el poate să reapară oricând din ceața care l-a înghițit”, spune Eugène Ionesco despre propria piesă. Andrei și Andreea Grosu nu s-au abătut de la această metaforă. Au păstrat-o, au potențat-o și au esențializat-o până la fiori, insuportabil și lacrimi. Victor Rebengiuc întruchipează pe scenă sfârșitul celui mai normal om de pe pământ, a omului copil, a omului temător, care se ghemuiește poate-poate moartea nu-l va vedea și o să-l cruțe, pentru încă o oră, pentru încă un an, doi, zeci. Partitura lui Bérenger în interpretarea lui este poezia mundană a morții, irizată de o sensibilitate copleșitoare și o naturalețe care sublimează distanța dintre sală și scenă. Revolta lui e revolta fiecăruia dintre noi în fața condiției sale definitorii.
De la „Regele moare” pleci cu cea mai frumoasă lecție despre viață și despre bucuria de a trăi. Scena dintre Juliette și Bérenger e chintesența fericirii care poate surmonta un munte de greutăți. Nu e un motiv să nu mai vrei să trăiești pentru că fiecare zi e o corvoadă, un șir nesfârșit de datorii, de neplăceri, de lacrimi sărate înghițite pe ascuns. „Să te trezești în fiecare dimineață… înseamnă să te naști în fiecare zi…” Și asta îți dă dreptul și șansa să schimbi, să te bucuri. „Regele moare” e o lecție despre cum am uitat să prețuim cel mai important dar care ne-a fost dat vreodată: viața. Și în tumultul actual din România, spectacolul acesta e o gură de aer nepoluat, o speranță, în miniatură, că nu se duce chiar totul de râpă, cel puțin, nu încă.
Print