În copilărie, când desena frumos și se visa animator la Disney, i se spunea că o să se facă regizor, pentru că „regiza” spectacole cu alți copii, dar și juca. Nu a ajuns regizor, ci actor și, ca actor, trebuie să încerci să te redescoperi mereu într-o altă ipostază, explică Ionuț Grama, convins că actoria l-a făcut mai „conștient de sine”. În stagiunea aceasta îl puteți vedea în „Refugiul” la Odeon, în „Omul pernă” la Teatru Act, iar la Unteatru în „Frig”, „Îngrijitorul” sau „Livada de vișini”. Recent a avut loc premiera spectacolului „Conu Leonida față cu reacțiunea”, în regia lui Florin Liță, iar la Opera Comică pentru Copii s-a desfășurat prima serie de reprezentații cu „Sunetul muzicii”, în regia lui Răzvan Mazilu. De la acestea două a început și dialogul nostru, mică schiță de portret pentru un creator dornic să experimenteze cât mai mult.
Ieșind de la „Sunetul muzicii”, mi-am adus aminte de ceva ce spunea Peter Brook: când pleacă din sala de spectacol spectatorul trebuie să se simtă mai bine, ca după o consultație la medic. E o legătură justificată?
Sunt de acord și în cazul acestui spectacol, și în general că spectatorul trebuie să se simtă mai bine, dar acest „mai bine” depinde foarte mult de ce își dorește el de la o astfel de experiență. Se poate simți „mai bine” nu în sensul de „mai fericit, mai bucuros”, ci în sensul că și-a dat seama de anumite lucruri, că anumite lucruri au căzut în el într-un anumit fel și i-au dat de gândit. De fapt, în afară de „Sunetul muzicii”, majoritatea spectacolelor mele sunt foarte dure, sunt pe muchie, și îmi doresc ca oamenii să plece de la ele altfel decât au venit. Dacă prin asta se poate înțelege inclusiv „mai bine”, sigur că da. Despre „Sunetul muzicii” multă lume spune că e „o bucurie de spectacol”. Da, având un public format pe jumătate din copii, e o experiență pe care eu nu am mai trăit-o. Mai jucasem doar într-un singur spectacol pentru copii, „Hansel și Gretel”, la Unteatru, unde era cu totul alt gen de experiență, într-un spațiu mic. Or, aici avem o megaproducție, unde totul e complex – orchestră, lumini, coregrafie etc. E o întreagă desfășurare de forțe, inclusiv în culise. Pe mine mă schimbă câte patru doamne, pentru că sunt schimbări foarte rapide, inclusiv în culise. E, să ziceam, ceea ce vedem pe Broadway. Da, e un spectacol care într-adevăr bucură. E o explozie de muzică, de culoare, dar adulții înțeleg foarte bine și cealaltă latură a lui. Dincolo de culoare, dans etc., el vorbește despre niște lucruri care țin de o anumită maturitate: îngrădirea libertății, iubirea dintre un bărbat și o femeie, instaurarea regimului nazist, care la noi este cu obrăjorii roz, dar este prezent. Repetam concertul cu copiii colegi și cu colegele mari și apoi am văzut poza cu noi și svastica în spate. A, e acolo sinistrul simbol și aici familia care se preface că e fericită la concert…
Și povestea, și spectacolul ilustrează bine forța muzicii. Poate fi o lecție pentru un public larg. Iar să faci spectacol bun pentru un public larg, eclectic, e foarte greu. Este acesta un „gen” necesar la noi?
Da, avem mare nevoie de așa ceva. Dar aici a fost o situație aparte, creată de Răzvan Mazilu, care e specialist în așa ceva, singurul artist care chiar face musical în România, care chiar știe acest limbaj. Aici am avut întregul context necesar – spațiu, buget etc., căci o producție sărăcuță arată sărăcuț. Or, aici nu s-a făcut rabat, fiecare detaliu este ca la carte și, da, asta se face greu. În teatrul independent nu ai șanse să faci așa ceva.
O spune cineva care cunoaște bine zona asta. Cum se mai rezistă în teatrul independent?
Trebuie să fii extrem de inventiv ca să poți face un spectacol de calitate, funcțional, din puțin. Cunosc scenografi și regizori foarte buni care din câțiva leuți au reușit să încropească o scenografie incredibilă, de exemplu. Mai aduc eu ceva de-acasă, aduce și colega, ei mai fac trei lumini și uite ce bine arată spectacolul! Trebuie să ai resurse și să poți să faci din trei lămpi ceva ce nu s-a mai făcut.
„Conu Leonida față cu reacțiunea”, de exemplu, la Unteatru s-a montat acum pentru prima dată. La ce să se aștepte spectatorul de la noua montare?
Da, de regulă, când ai de făcut un spectacol în 2-3 personaje, te gândești la un text contemporan. Când te gândești la Caragiale, Cehov etc., te gândești la un ansamblu. Acum însă piesa lui Caragiale s-a mutat înainte de Revoluția din 1989, este o recitire a textului și asta m-a și atras, căci, recunosc, nu sunt un mare fan al lui. La acest Leonida m-a interesat propunerea regizorală. Mi-a plăcut ideea lui Florin Liță de a aduce povestea într-un context mai recent. Suntem în pragul Revoluției, care este imaginară. Evenimentele, ca în piesă, trec pe lângă cei doi și nu rămân. Vorbim despre omul simplu, care spune că e implicat social, dar nu face nimic, ci așteaptă să se întâmple. Are foarte mare legătură cu ce se întâmplă la noi. Spunem cu toții că e nevoie să se schimbe ceva, dar nu mergem la proteste, pentru că oricum nu o să se schimbe nimic. E un soi de inerție, așteptăm ceva. Fără să fie ostentativă, fără să se lege de un eveniment din prezent, acest cuplu pe a cărui vârstă nu punem accentul, într-o casă moștenită, cu mileuri și bibelouri, unde e frig, așteaptă și se ascunde de ceilalți. Evident, paranoia generează comic nonverbal, ea venind din frica de celălalt, de exterior, de cei din jur.
Tu ai amintiri personale din comunism?
Eram în clasa a II-a când a fost Revoluția. Am stat la coadă la lapte. Când mergeam în vacanță la Brașov, mă trezeam cu bunicii de la cinci dimineața, când venea laptele, pentru că fiecare om în plus primea rația lui. Era foarte frig, nu prea înțelegeam eu de ce facem asta, dar țin mintea că stătea fiecare pe taburetul lui. Revoluția în sine nu o țin minte, ci doar că mă uitam la televizor, se întâmplau niște lucruri și nu înțelegeam de ce.
Trăiești, deci, de mic într-o lume liberă. Îți place lumea în care trăiești?
Nu, dar mi-am găsit un loc în ea și prin ceilalți. Știm să ne ajutăm între noi și să facem față. Evident că, de plăcut, nu-mi place. Însă de bine, de rău, în zona independentă în care mă învârt eu, trebuie să avem toți un scop comun, acolo ne întâlnim pentru că toți vedem lucrurile într-un anumit fel. Am lucrat foarte bine și la teatrul de stat. Eu îmi doresc că lucrez cu actori cu mai multă experiență decât mine, cu regizori mai în vârstă. Sunt dispus să lucrez cu oameni de orice vârstă, inclusiv cu copii de șapte ani, ca în „Sunetul muzicii”. În schimb, am tot auzit de la oameni mai în vârstă că „nu mai există valori”, „tinerii sunt neserioși”. Evident, nu e așa.
Dar ce e de făcut cu numeroșii absolvenți de actorie din fiecare an?
E clar că nu ai ce face cu atâția actori. Evident, la noi în teatru se merge pe principiul „scapă cine poate”. Toți suntem frustrați, asta e clar. Și eu sunt frustrat, pentru că aș vrea mai mult de la mine. Acum sunt bine, dar mi-aș dori să lucrez și cu regizori cu experiență mai mare, consacrați, și cu teatre de stat, unde există diviziunea muncii, unde fiecare poate să-și vadă de treaba lui.
Cum se vede teatrul de acum, de la noi, prin ochii tăi?
Mi se pare că oferta acoperă toată gama de public. Problema principală, o tot spun din vremea în care am lucrat o perioadă în PR, este cum faci ca produsul tău să ajungă la publicul căruia îi este destinat, mai ales că există o explozie de evenimente. Mi se pare că lipsește un mod ingenios de a face promovare. Teatrele de stat nu se stresează, pentru că au public oricum, iar teatrele independente nu știu să facă promovare, nu au resurse și, chiar dacă le au, nu sunt dispuse să investească în asta. Se gândesc că se poate și cu niște flyere, și cu postări pe FB etc. Unteatru și-a mărit echipa de câteva luni și eu cred că se simte. Altă problemă este să atragem oameni noi la teatru și pentru asta trebuie o gândire de business, care nu e simplă și pe care nu o poate face oricine.
Dar teatrul bun ce este pentru tine?
Regizor bun, text bun, cu lucruri care mă surprind, la care nu m-aș fi așteptat. Un regizor bun este un regizor care este mereu, în fiecare zi, la repetiții, cu un pas înaintea mea, un regizor care știe cum să conducă oamenii și să le mențină interesul, al artiștilor și al spectatorilor. Lucrul cu el trebuie să fie interesant, să fie o plăcere. Eu am norocul să fi întâlnit regizori care au avut încredere în mine și am jucat toate nebuniile. Altfel, mă plictisesc. Există regizori care îi dau actorului ce îi trebuie când îi trebuie, fără să fie ostentativ. Asta te face să te gândești și apoi să înțelegi. Pentru mine, teatrul bun e teatrul care stârnește lucruri în mine, care mă modifică pentru că asta a fost și intenția. Trebuie să știi cum să te joci cu așteptările omului, dar cu drag, fără „să-l păcălești”. De aceea „Omul pernă” este una dintre piesele mele preferate, care te duce pe câteva piste pentru ca la final să întoarcă totul.
Ce e indispensabil ca să fii actor bun?
Am avut colegi care aveau o libertate fantastică, care puteau face orice. Spre deosebire de ei, eu în facultate eram foarte reținut, mi-era frică să mă arunc, eram fix opusul celui care sunt acum, când vreau să fac ciudățenii, să încerc lucruri. Cunosc actori atât de disponibili, că la un moment dat nu mai există niciun gând în spatele a aceea ce fac sau nicio logică. Sunt disponibili, fără să poată conștientiza, sunt ca niște copii, fără să aibă o disciplină a meseriei. Alții sunt extrem de talentați, dar leneși. Cunosc și mulți oameni cu sclipire, dar care s-au pierdut. Aveau sclipire, dar atât sau le era frică. E clar că talentul stă la baza meseriei, că fără el nu se poate, oricâte cursuri ai face. Dar e nevoie de o tehnică care să-ți coordoneze tot talentul, să ți-l stăpânească. Am învățat-o pe pielea mea și recent, la repetițiile pentru „Sunetul muzicii”. Eu credeam că știu să cânt, fără să fi făcut canto serios. Dar nu știam. Mă descurcam, dar asta e altceva. Iar fără muncă nu se fixează și nu se descoperă lucruri. Pe mine dublajul m-a ajutat să-mi descopăr vocea, acest instrument pe care trebuie să înveți să-l folosești. Iar în privința corpului, am început să-mi pun problema exteriorului personajului în relație cu gândurile lui. Trebuie să încerci să te redescoperi într-o altă ipostază, cu totul. Mi se pare extraordinar să văd un actor care, într-un anumit rol, e de nerecunoscut.
Pe scurt, în câteva cuvinte, cum te-a schimbat teatrul?
Cred că m-a făcut să devin mai conștient de mine însumi și într-un sens bun, și într-unul mai puțin bun. Se poate să fi deschis și o cutie a Pandorei și să-mi fi dat seama de anumite frici, probleme, neajunsuri ale mele. Dar mi-am dat seama și de lucruri bune. Am devenit mai deschis și, cel mai important, așa am ocazia să fiu în fiecare zi altceva.
Print
Ca intotdeauna, inteligent și la obiect Ionut Grama.