Ionuț Grama: Nu (mai) cred că teatrul independent trebuie neapărat să educe publicul

Ionuț Grama este actor și poate fi văzut în spectacole precum „Frig” sau „Îngrijitorul” la Unteatru.

De ce lucrezi în teatrul independent? Cât e de voie, cât e de nevoie?

Lucrez în teatrul independent pentru că acolo am căutare, ca actor. Pur și simplu. E zona în care mi se propun proiecte. Nu e vorba de o opțiune sau de o afinitate. Deși, după ce joci timp de câțiva ani la Unteatru sau la Act, de exemplu, ajungi într-adevăr să te simți ca acasă. Dar eu mă simt foarte bine și în teatrul de stat. Doar că acolo nu mi se propun colaborări. Iar eu nu sunt un actor insistent, care să bată la uși sau să tragă oamenii de mânecă. Nici nu m-au interesat concursurile de angajare, pentru că muncesc destul de mult și îmi place să am libertatea de a alege proiecte și timp suficient pentru ele. Dar în felul ăsta nici nu am acces la contactul cu regizori și actori din afara generației mele, „cu experiență” – ca să nu spun „mai în vârstă”; oameni pe care îi admir, cu care mi-aș dori să lucrez și care nu activează în teatrul independent sau o fac foarte rar.

În ce fel îți e folositor și în ce fel îți e dăunător lucrul în independent?

Nu îmi dăunează în niciun fel. Atâta timp cât lucrez cu oamenii cu care îmi doresc să lucrez, pe texte care îmi plac, la roluri care mă stimulează și mă fac să evoluez și să descopăr lucruri noi, e minunat. Dar asta și pentru că eu nu depind financiar de teatru și îmi permit să îl fac „de amorul artei”, ca să exersez și ca să-mi fac meseria. Dacă ar fi unica mea sursă de venit, atunci da, ar fi o problemă. Singurul lucru care îmi „dăunează” în povestea asta – sau care mă limitează, mai degrabă – este, cum spuneam mai sus, faptul că nu există un echilibru între munca mea în independent și cea în mediul subvenționat. Nu cred, așa cum se spune, că „spectacolele mari se fac pe scene mari”. Fiecare teatru, fiecare spațiu are atmosfera lui, încărcătura lui și fiecare experiență te îmbogățește într-un fel.

Cum ți se pare că a evoluat (sau a involuat) teatrul independent în ultimii ani?

Mi-e greu să vorbesc despre o evoluție coerentă a teatrului independent ca fenomen. Cred că teatrul independent (bucureștean) a fost și este în continuare un mediu eterogen, foarte variat și colorat. Nu este vorba despre vreun trend, despre vreo mișcare cu caracter conștient, unitar. Și nici nu cred că e necesar să fie. Fiecare spațiu care se autointitulează „teatru independent” are propriile reguli de funcționare, propriile criterii de evaluare a calității și propria strategie repertorială (conștientă – sau, de multe ori, din păcate, nu). Le unește doar faptul că niciunul nu este finanțat de stat. Fiecare dintre ele este, de fapt, un business condus de către un manager care face exact ceea ce consideră că este mai bine pentru teatrul său. Mai mult decât în teatrul de stat, pentru că „managerul independent” nu trebuie să dea socoteală nimănui și este evaluat doar de către public. Iar, din perspectiva publicului, asta se reflectă într-o paletă foarte variată de producții complet diferite ca stil, mesaj, calitate etc. Ceea ce, într-un fel, e minunat. Omul are de unde alege. E chiar bulversat de ofertă. Nu (mai) cred că teatrul independent trebuie neapărat să educe publicul sau să aibă un anumit tip de mesaj – cred că spectatorul curios să descopere subtilități își va găsi nișa și cred că publicul dornic de șușe le va găsi oricum, oricât te-ai strădui tu să-i pui sub nas experimente teatrale. Dar cred că fiecare teatru trebuie să își identifice foarte clar publicul-țintă, și mai ales target-ul individual al fiecărui spectacol. Pentru că fiecare spectacol este un produs diferit care se adresează altcuiva. Iar la capitolul ăsta teatrul independent stă foarte, foarte prost și merge în virtutea inerției, gândindu-se că „publicul nostru vine la noi, orice le-am pune pe masă”. Ceea ce e fals și duce la moartea din fașă a unor spectacole foarte bune. Iar asta se întâmplă pentru că nu se investește în comunicare, pentru că e greu să găsești oamenii potriviți să facă PR și Marketing de teatru așa cum trebuie, pentru că e complicat să te gândești la fiecare producție în parte și să o marketezi diferit. Pentru că „merge și așa” sau pentru „la spectacolul X oricum n-o să vină niciodată mai mult public decât vine acum”. Și atunci, faci ce face toată lumea: trimiți un comunicat generalist, un newsletter și postezi pe Facebook. Și mi se pare că, din punctul ăsta de vedere, da, se resimte o decădere a anumitor spații independente. Pentru că lipsa planificării repertoriale și a strategiei de comunicare nu poate funcționa pe termen lung. Sau aduce cu sine rezultate variate, de la an la an, care se reflectă destul de brutal în încasări.

Cred că o altă problemă este numărul mic de spații independente din București. Deja de ani buni există pe tablă aceiași pioni, pe care îi numeri pe degetele de la o mână și care au deja în repertorii foarte multe producții. Cunosc regizori tineri care vor să monteze spectacole și efectiv nu au unde. Pentru că „acolo nu e loc”, „acolo nu vine public”, „acolo au deja planul făcut pe 6 luni” etc. Iar dincolo de polii independenți deja cunoscuți, există un număr de mici teatre amenajate prin baruri sau subsoluri, care rămân în umbră și se rezumă la producții limitate la posibilitățile modeste oferite de spații. Asta în condițiile în care, în România, sute de tineri absolvă facultatea de teatru anual și nu au unde juca.

Pe de altă parte, nu pot să nu mă bucur sincer de faptul că, în ultimii zece ani, am fost martor la nașterea unor teatre independente care, iată, încă funcționează. Mai bine sau mai puțin bine, dar funcționează. Și au devenit repere importante.

Există vreo formă de „dependență” în teatrul independent?

Există, cum să nu. Există în primul rând o dependență față de teatrul independent în sine, pentru că este singurul mediu în care te poți desfășura, ca tânăr actor/regizor/scenograf lipsit de experiență și notorietate. Chiar și mai târziu, iată. Există dependența de libertatea de a experimenta, de a-ți putea asuma riscuri fără a te simți constrâns sau presat de un director intruziv, de a nu avea de-a face cu o serie de funcționari și aprobări la fiecare pas etc. De a te simți „liber”. Dar este o libertate cu două tăișuri, pentru că implică o serie de alte responsabilități – aplicații pentru finanțări, implicarea în promovare, organizare etc.

Dependența de – sau raportarea la – gustul publicului, banii din încasări etc., deci la factori exteriori care țin, practic, de flow-ul business-ului, de productivitate și profitabilitate, variază de la caz la caz. Vorbesc aici despre poziția managerului. Unele teatre independente pun accentul pe experiment, pe libertatea artistului de a crea, de a face orice îi trece prin cap, cu riscul de a fi un eșec. Altele, știm bine, sunt orientate spre profit, spre cantitatea de spectacole, în unele cazuri chiar în detrimentul calității, pe un tip de divertisment care să atragă cât mai mult public etc. Sau altele marșează exclusiv într-o direcție, ca tip de discurs artistic.

Dar, oricare ar fi situația, cred că trebuie să existe un tip de asumare a produsului-spectacol. Încă din primele etape. Asta tot apropo de public și de încasări. Dacă vrei să funcționezi ca producător de spectacol, nu poți să dai OK-ul pe proiect la început și să vii abia la vizionare sau la premieră să vezi ce-a ieșit. Degeaba ești nemulțumit la final și spui „Măi, nu-mi place aia și aia, dar deja am vândut bilete, îl jucăm așa si vedem când îl mai programăm.” Deci, cu alte cuvinte, „dragă regizor, e eșecul tău, eu nu mi-l asum”. Fiecare nou proiect trebuie tratat cu maximă importanță, trebuie gândită încă din primele stadii o strategie de promovare, teaser-e, interviuri, materiale cu echipa – nu e foarte complicat. Dar trebuie ca cineva să se ocupe de asta. Am senzația că, în teatrul independent de la noi – cu câteva excepții – premierele curg, apar și se pierd. Și apoi ne mirăm că nu avem public, că nu avem încasări și că nu putem merge mai departe.

Deci, practic, eu văd două abordări mari și late în teatrul independent bucureștean: a) montăm spectacolele care ni se propun sau textele care ne plac și sperăm că publicul nostru va veni; b) montăm ceea ce credem noi că ar vrea publicul să vadă. Cred că, la modul ideal, ar trebui să existe un echilibru între oferta de spectacole a teatrului și cererea publicului. Ele se pot întâlni undeva la mijloc, fără compromisuri artistice. Dar, pentru asta, fiecare teatru/producător trebuie să știe cui se adresează, să știe să își fidelizeze acel segment de public și să fie capabil să își extindă target-ul, în funcție de produs. Teatrul este și el un business. Orice business necesită un plan. Nu poți să-ți faci planul, când nu știi cui vrei să vinzi. Nu poți să deschizi un teatru pentru că teatrul e ceva frumos și cineva sigur o să vină să vadă. Nu poți, de exemplu, să îți deschizi bar în teatru și să te aștepți să devină și cârciumă de succes peste noapte, sau să faci un spectacol de dans în teatru-bar și să mizezi pe faptul că publicul tău fidel o să îl guste, la o bere.

Ce înseamnă pentru tine a fi independent în teatru?

Nu știu, nu mi-am pus întrebarea asta niciodată. Pentru mine nu e „un vibe” sau „o stare” sau alt cuvânt pufos. E un fapt. Faptul că nu am contract de angajare și că activez de capul meu ca actor freelancer. Ce implică faptul de a fi independent? Multe. Lucruri despre care vorbeam mai sus: să bați la uși, să dai probe încontinuu, să demonstrezi încontinuu, să fii puțin și producător, și organizator, și PR, ocazional și mașinist ș.a.m.d. Oricum, foarte mulți actori angajați lucrează și în independent și fac și ei aceleași lucruri. Dar – chiar dacă sună siropos –  așa cum e el, cu bune și rele, teatrului independent îi datorez ceea ce sunt eu acum, ca actor.