Foto Nela&Tiberiu
„Suntem ceea ce iubim“, un spectacol după versurile lui Nichita Stănescu, realizat de Laura-Maria Vlădoiu se joacă miercuri, 3 septembrie, la ora 18.00, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Undercloud. Atunci îl veți putea vedea și pe Ionuț Niculae, un actor tânăr și încrezător, care a făcut multe până la cei 22 de ani ai lui. Pentru că s-a născut în 1992 nu are amintiri din comunism, dar simte în lumea în care trăiește reziduurile unei mentalități ce nu se lasă dusă în totalitate. Crede în diversitate și în spectacolele bine lucrate, acelea care te fac să uiți că ești într-o sală de teatru, pe un scaun. A încercat și încearcă o mulțime de lucruri, vrea să fie conectat la prezent și la viitor și e convins că trebuie să știi trecutul. Cât despre jumătatea plină a paharului, cum spune clișeul, ea e singura cale spre împlinirea dorințelor.
Săptămâna aceasta se se desfășoară Undercloud, unde vom vedea și un spectacol în care joci tu. Acum vii de la repetiții. Ce pregătești?
Momentan lucrez la un spectacol de teatru-documentar regizat de Alexandru Berceanu la Centrul Național al Dansului. Premiera e programată în octombrie. Este o echipă tânără, cu doi actori care tocmai au terminat facultatea, la clasa domnului Florin Zamfirescu. Sperăm că o să stârnească interesul, cu atât mai mult cu cât este un spectacol despre discriminarea evreilor, a țiganilor și a homosexualilor. Există un gadget, o cască, și ea citește emoțiile. În funcție de ce citește ea, se generează o muzică. O să ne jucăm și cu spectatorii… E ceva ce nu cred că s-a mai făcut. Mă așteaptă și un spectacol pe care-l va lucra Bobi Pricop la Teatrul Bulandra. Anul trecut, la Festivalul „Audiția Națională“, am fost printre cei cinci băieți selectați pentru cinci spectacole, eu fiind în cel făcut în parteneriat de Teatrul Bulandra cu Teatrul Metropolis. La facultate vom lucra „Visul unei nopți de vară“.
Și zilele astea te vedem într-un spectacol de poezie pe versurile lui Nichita Stănescu.
Îl jucăm de un an la Green Hours. A fost ideea Laurei Vlădoiu, care a mai regizat un recital de poezie, din care s-a născut și acesta, după ce am jucat prima varianta la UNATC o singură dată, pe 31 martie, ziua în care s-a născut Nichita Stănescu. Apoi a fost agreat de cei de la Green Hours. E de văzut.
Există public pentru așa ceva?
Eu cred că da. Până acum n-am dus lipsă, deși nu e teatru comercial. Plus că Green Hours are un spațiu care permite așa ceva. Săptămâna asta îl jucăm la Undercloud, un festival de care sunt legat. Acum doi ani am fost voluntar acolo: am vândut bilete, am așezat scaune, am spălat scena etc. A fost interesant pentru că am avut ocazia să văd cât de cât publicul, să văd ce spectacole alege.
Spectatorii nu prea le dau șanse spectacolelor studențești sau cu tineri buni, dar necunoscuți. La Undercloud am fost voluntar și am participat și la un spectacol-lectură după un text de Valentin Nicolau „Aplauze pentru Lena“, cu Marius Manole și Pușa Darie. A fost o ocazie bună, mai ales că Marius Manole e unul dintre actorii mei preferați. De acolo s-a născut și primul meu rol într-un spectacol profesionist, „Hoții de frumusețe“ de Pascal Bruckner, în regia lui Chris Simion, care mi-a dat o șansă. Și, repet, totul a pornit de la o acțiune de voluntariat.
Și ce ai constatat?
Că e, cumva, previzibil. Că aleg spectacole după nume, după capul de afiș, ceea ce e normal, până la urmă. Și că al doilea criteriu ar fi popularitatea regizorului. Spectatorii nu prea le dau șanse spectacolelor studențești sau cu tineri buni, dar necunoscuți. Acolo am participat și la un spectacol-lectură după un text de Valentin Nicolau „Aplauze pentru Lena“, cu Marius Manole și Pușa Darie. A fost o ocazie bună, mai ales că Marius Manole e unul dintre actorii mei preferați. De acolo s-a născut și primul meu rol într-un spectacol profesionist, „Hoții de frumusețe“ de Pascal Bruckner, în regia lui Chris Simion, care mi-a dat o șansă. Și, repet, totul a pornit de la o acțiune de voluntariat.
Și mai e ceva: „Discotek“, un proiect de televiziune.
Am terminat filmările la primul sezon și probabil că va începe lucrul la al doilea. Emisia începe pe 13 septembrie pe Kanal D. E un show de sketch-uri de comedie, nu se mai fac imitații, regizat de Emanuel Pârvu. Sunt acolo actori experimentați și colegi foarte tineri. Dorința noastră e să fie o emisiune bună, care să prindă la public.
Îți place televiziunea?
Eu cred cu tărie că un actor ar trebui să facă de toate: teatru, film, televiziune. Dacă le poate împăca pe toate, e perfect. Ideea e să-ți faci treaba cât mai profesionist cu putință. Nu poți sta acasă să aștepți rolul cel mare de la teatru. Niciodată nu trebuie să lași lucrurile să stagneze, trebuie să fii mereu prezent. Numai așa poți evita ștampila de „actor de televiziune“,„actor de film“ sau „actor de teatru“. Ea îți poate face rău.
Eu cred cu tărie că un actor ar trebui să facă de toate: teatru, film, televiziune. Dacă le poate împăca pe toate, e perfect. Ideea e să-ți faci treaba cât mai profesionist cu putință. Nu poți sta acasă să aștepți rolul cel mare de la teatru. Niciodată nu trebuie să lași lucrurile să stagneze, trebuie să fii mereu prezent. Numai așa poți evita ștampila de „actor de televiziune“,„actor de film“ sau „actor de teatru“. Ea îți poate face rău.
Școala te pregătește pentru această realitate?
Nu. Noi ne pregătim pentru actorie. Școala a însemnat un laborator în care am experimentat mai multe lucruri. Nici nu cred că școala trebuie să specializeze pentru teatru, film, televiziune. Ea trebuie să pregătească actori, pentru ca după absolvire fiecare să decidă în ce zonă se duce, în funcție de locul în care e solicitat. Compromis este doar ce simți tu că e compromis. Dacă pentru tine nu e niciun compromis să faci televiziune, n-are de ce să fie nici din punctul de vedere al celorlalți. Cu atât mai mult cu cât lucrurile se schimbă. Parcă am ajuns la o globalizare a fenomenului artistic. Nu mai suntem pe vremea când actorul era recunoscut pe stradă de oameni după rolurile pe care le făcea la teatru, după cele din filmele pe care le vedea toată lumea, în lipsă de opțiune. Acum cantitatea este uriașă…
Amintiri personale din comunism nu ai cum să ai, dar ai citit despre, observ.
Am citit volume de memorii ale unor actori, am urmărit filmele noastre comuniste și tot ce s-a făcut după 1989. Mi se pare inadmisibil să nu știi ce s-a întâmplat înainte, cine a fost înainte. Nu poți să fii actor în România și să nu știi cine a fost Gina Patrichi, de exemplu. E vital să-ți știi trecutul, cu tot ce are el.
Iar tu, din fericire, nu ai un trecut mutilat de comunism. Nu știi cum e să stai la coadă la lapte.
Dar știu cum e să stai la coadă la sifoane în Rahova! Am copilărit acolo, unde lucrurile au rămas, cumva, încremenite în timp. Acolo n-a evoluat nimic repede. Am copilărit în spatele blocului, cu celebra sifonărie și cu sucul concentrat. Știu ce înseamnă cozile!
Știu cum e să stai la coadă la sifoane în Rahova! Am copilărit acolo, unde lucrurile au rămas, cumva, încremenite în timp. Acolo n-a evoluat nimic repede. Am copilărit în spatele blocului, cu celebra sifonărie și cu sucul concentrat. Știu ce înseamnă cozile!
Dar teatrul cum ai aflat ce înseamnă?
În liceu am lucrat aproape doi ani într-o tipografie și nu prea mai aveam timp să mai trec și pe la școală. Îmi plăcea foarte tare la lucru, unde eram 6-7 oameni într-o hală și făceam toate treburile posibile. Tăiam, ștanțam, spălam pe jos… Eram mult mai puțini decât ar fi trebuit și asta ne-a apropiat. Cum nu ajungeam la școală cât trebuia, diriginta, profesoară de engleză, m-a rugat să o ajut la un proiect european. Trebuia să facem niște documente digitale, contra 1-2 puncte în plus la notă. Am ajutat-o și am făcut prezentarea proiectului Comenius în formă de scenetă. Se pare că a ieșit bine, directoarea liceului mi-a propus să-mi ajut o colegă să facem un spectacol și să mergem la un festival de teatru. Și totul s-a schimbat. Am plecat de la tipografie, am început să caut o trupă de teatru și am găsit „Arca lui Noe“, coordonată de Alexandru Nagy. El m-a trimis la teatru și mi-a zis să mă întorc dacă îmi place. Și primul spectacol de teatru pe care l-am văzut a fost „Slugă la doi stăpâni“ la Teatrul Masca. Apoi m-am întors la „Arca lui Noe“, am făcut câteva spectacole, am dat admitere la UNATC, dar și la „Spiru Haret“ și la „Hyperion“ și am intrat. Am rămas la UNATC. La facultate a fost extraordinar, am lucrat mult, am colaborat în fiecare an cu colegii de la regie, pentru cel puțin trei spectacole pe semestru. La clasă am lucrat dramaturgia lui Caragiale încă din primul an, ceea ce m-a ajutat enorm, pentru că am căpătat o libertate imensă, curaj. Și mi-a fost mult mai ușor să mă arunc în altă experiență.
Acum urmează despărțirea de facultate și apoi lupta.
Lupta pe care cumva o pregătesc din anul al doilea. Nu prea sunt de acord cu mentalitatea că studentul trebuie să stea numai în facultate și după ce termină o să aibă o viață cât mai roz. Pregătirea e permanentă, studentul trebuie să vadă cât mai mult teatru și film, să colaboreze, să fie la curent cu tot, conectat la tot. Trebuie să ne tragem de mânecă unii pe alții, să facem o treabă cât mai frumoasă. Altfel, nu ne plângem, avem unde să vedem actori buni în spectacole proaste!
Dar ce-ar fi un spectacol bun, din punctul tău de vedere?
Este spectacolul în timpul căruia spectatorul uită că e într-o sală de teatru, într-o clădire, și stă pe un scaun moale. Se întâmplă atunci când intri în poveste și mergi cu actorul până la capăt, uitând de problemele tale de acasă. Este acel spectacol care te emoționează, care are viață. Și până acum am văzut o mulțime de spectacole bune. Și până și din cele mai puțin bune ai ce învăța. Poate că nu-ți place, dar e posibil să pleci de acolo total modificat.
Teatrul independent te atrage?
Da, e un spațiu curajos în care poți să propui lucruri și să experimentezi. Nu te judecă nimeni acolo. Nu știu dacă în teatrul de stat ai putea propune un proiect alături de colegi. Nu sunt sigur că te bagă cineva în seamă dacă bați la ușă și spui că ai vrea să faci ceva. Dar într-un spațiu independent poți face asta. Din păcate, și acolo s-au alterat puțin lucrurile, pentru că se merge pe o comercializare în exces. Publicul nu alege, tu îi dai și el ia. Și acolo s-a ajuns să te gândești de la început la cum să aduci lumea în sală, cum să ai un cap de afiș etc. Și asta nu e bine, pentru că nu asta e menirea actorului. De asta trebuie să se ocupe altcineva, de aceea ar trebui să ne extindem echipa atunci când ne apucăm de lucru. Din păcate însă, nu prea ai cum să te lupți cu presiunea comercialului. Dacă nu aduci lume în sală, nu reziști. Ușor, ușor, se transformă într-un business. Rămâne de văzut dacă e bine sau rău. Și important e să reziști.
Un manager de teatru ar trebuie să promoveze însă diversitatea: dramaturgie universală și contemporană, spectacole de dans, experimente inovatoare etc. Nu trebuie mers numai pe o nișă, numai după gustul personal. Ar trebui să vină odată vremea diversității. Mi-ar plăcea să merg prin centrul vechi și să descopăr spații unde pot vedea lucruri interesante, pe care nu le-am mai văzut. Dar acum vezi că din cinci zile pe săptămână trei parcă sunt rezervate unui anumit regizor. Unde mai e diversitatea?! Cred că a rămas ceva din mentalitatea comunistă, încă folosim expresia „maestre“, încă promovăm în exces marea dramaturgie rusă. E minunată, dar trebuie să abordăm și alte zone.
Un exercițiu de imaginație: dacă ai conduce acum un teatru privat ce fel de repertoriu ai alege?
Aș risca cu unul clasic. Un manager de teatru ar trebuie să promoveze însă diversitatea: dramaturgie universală și contemporană, spectacole de dans, experimente inovatoare etc. Nu trebuie mers numai pe o nișă, numai după gustul personal. Ar trebui să vină odată vremea diversității. Mi-ar plăcea să merg prin centrul vechi și să descopăr spații unde pot vedea lucruri interesante, pe care nu le-am mai văzut. Dar acum vezi că din cinci zile pe săptămână trei parcă sunt rezervate unui anumit regizor. Unde mai e diversitatea?! Cred că a rămas ceva din mentalitatea comunistă, încă folosim expresia „maestre“, încă promovăm în exces marea dramaturgie rusă. E minunată, dar trebuie să abordăm și alte zone.
Ai avut o nominalizare la Premiile Gopo pentru Tânără Speranță pentru rolul din „Rocker“, filmul regizat de Marian Crișan? Te-a ajutat în vreun fel până acum?
Nu, nu a atras nimic și mă întreb și eu de ce. După premiera filmului am stabilit niște contacte și am mai filmat un lungmetraj, debutul lui Nicolae Constantin Tănase, „Lumea e a mea“, care o să apară cât de curând. Le doresc tuturor să lucreze așa cu am lucrat noi la acest film independent, unde o echipă de tineri entuziaști am făcut în mare parte muncă pro bono. E o muncă într-adevăr împlinită, pe care n-am făcut-o „ca la serviciu“.
Simți că există concurență în interiorul generației în formare?
Da, există, dar e o concurență frumoasă, care nu are cum să fie ca în sport. Fiecare merge mai departe. Dacă există o luptă care e și de orgolii, e numai treaba celor care o practică. Minunat în meseria noastră e tocmai faptul că te întâlnești cu tot felul de oameni și creezi legături. Din asta ne hrănim cu toții și mergem mai departe. Dacă stai și te gândești numai la ce e rău, ajungi să-ți faci ție rău în cele din urmă. Jumătatea plină a paharului te ajută. Trebuie să fii liber.
Ce câștigi dacă vii și te vaiți că nu ai, că nu poți, că nu…? Sergiu Celibidache povestea într-un interviu că a găsit o definiție pentru repetiție care mi se pare foarte bună. Zicea că repetiția este suma mai multor nu-uri: nu atât de tare, nu atât de încet, nu atât de gros, nu așa, nu, nu, nu… Câte nu-uri există? Un milion. Câte da-uri? Unul singur. Iată de câte nu-uri suntem înconjurați! Cu siguranță, ele vor duce la un mare da pentru fiecare în parte.
Și de presiunile financiare atât de des invocate…
N-aș vrea să discut despre asta, pentru că sunt un privilegiat. Sunt în București, stau la părinți, am unde să dorm și ce să mănânc! Am însă colegi care trebuie să plătească lunar o chirie și nu știu cum reușesc. Eu trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi că am un acoperiș. Asta îți oferă un confort. Dincolo de asta, suntem cu toții mai degrabă încrezători. Ce câștigi dacă vii și te vaiți că nu ai, că nu poți, că nu…? Sergiu Celibidache povestea într-un interviu că a găsit o definiție pentru repetiție care mi se pare foarte bună. Zicea că repetiția este suma mai multor nu-uri: nu atât de tare, nu atât de încet, nu atât de gros, nu așa, nu, nu, nu… Câte nu-uri există? Un milion. Câte da-uri? Unul singur. Iată de câte nu-uri suntem înconjurați! Cu siguranță, ele vor duce la un mare da pentru fiecare în parte.
Sursa foto: Facebook Ionut Niculae
Print