Ionuț Vișan: Unteatru înseamnă familie, când mă duc acolo mă simt ca acasă

Ionut Visan 1Ionuț Vișan este unul dintre acei tineri actori pentru care există foarte puține certitudini și răspunsuri, care evită afirmațiile în alb și negru și care îți trezește senzația de imprevizibil și calm în același timp. Deși juca teatru încă din facultate, s-a izbit de teatrul profesionist ca de un zid al rușinii peste care a trecut la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești unde este actor angajat de câțiva ani și unde îl puteți vedea în „Menajeria de sticlă”, „Când ploaia se va opri” etc . În schimb, dacă v-ați aventurat pe la Unteatru, cu siguranță l-ați întâlnit în spectacole precum „Trădare”, „Are nevoie de multă atenție” și mai nou, în cele două premiere, „Vandalul” și Liliom”.

Cu modestie, Ionuț Vișan spune că preferă să facă teatru de artă, și nu comedioare bufe, că îi place să se emoționeze la teatru ca spectator și să provoace emoții din ipostaza de actor, altfel „parcă pleci de acolo la fel”. Cu câteva ore înainte de spectacolul „Liliom” din cadrul Festivalului de Teatru Independent Undercloud, Ionuț Vișan a povestit despre cel mai recent rol al său, Liliom, despre Unteatru și despre meseria de actor care, în opinia sa, „se bazează pe o minte sănătoasă”.

Te pregătești să joci Liliom în seara asta. Simți că este un rol mare sau mai complicat, mai complex pentru tine?

Nu știu dacă este mai mare decât celelalte roluri pe care le-am făcut sau dacă are o mai mare importanță în dramaturgia universală, sau dacă mi-a pus mai multe probleme. Nu pot să cuantific. Însă pot să spun că e un rol deosebit, e extrem de frumos. Când am citit piesa am fost șocat de cât de frumoasă e povestea și de cât de frumos e personajul. M-a emoționat foarte tare și mi-am dorit mult să joc Liliom. Despre toate rolurile poți zice asta, dar despre Liliom în mod deosebit îmi vine să spun că e un suflet. În pofida acțiunilor lui. Nu știu să vorbesc despre el și asta poate e bine sau rău.

Ce anume te-a făcut să rezonezi cu Liliom?

Concret, în piesă bate, urlă, spânzură etc. Dar în spatele golanului există un om bun. Și mi s-a părut interesant să plec de acolo. Să ții cu el, să nu devină un personaj negativ și să zici „săraca, fată, uite ce-o chinuie, ce-o bate, ce-o nenorocește!”. Să ții cu el! Asta m-a stârnit la acest personaj. De multe ori se întâmplă să te recunoști pe tine în piese sau să recunoști oameni cunoscuți. Am văzut mulți băieței la mine la bloc, în Reșița, așa ca Liliom. Fondul era curat, dar fără să-și dorească intrau în belele. Nu-i puteai învinui. Am regăsit mulți cunoscuți de-ai mei de la bloc în Liliom.

Același lucru este valabil și pentru personajul pe care îl interpretezi în Vandalul”?

Vandalul e o ciudățenie, e un băiat care ajunge într-o stație, se întâlnește cu o femeie și o distrează, o ține de vorbă. El are nevoie de multă atenție și de o mamă. Și acolo e vorba despre sensibilitate. De fapt, în toate rolurile e vorba despre oameni sensibili care se află în situații extreme.

Te fascinează sensibilitatea în teatru?

Cel mai mult! Când mă duc la teatru îmi doresc foarte, foarte tare să mă emoționez. Mi s-a întâmplat de multe ori să văd un spectacol și să-mi vină să plâng. Dacă nu te emoționează parcă pleci de acolo la fel. Și eu încerc cât pot să emoționez. Să văd ce se poate modifica, ce poate trece în afară.

Când mă duc la teatru îmi doresc foarte, foarte tare să mă emoționez. Mi s-a întâmplat de multe ori să văd un spectacol și să-mi vină să plâng. Dacă nu te emoționează parcă pleci de acolo la fel. Și eu încerc cât pot să emoționez. Să văd ce se poate modifica, ce poate trece în afară.

Ce spectacol te-a emoționat atât de tare?

La TNB m-a emoționat enorm monologul Dorinei Chiriac din finalul spectacolului „Între noi totul e bine”, în regia lui Radu Afrim. Mă forțam cumva să nu mă las emoționat și mă cuprindea în valuri. Încercam să opresc emoția, dar ea tot venea.

Emoția e unul dintre lucrurile care te-au atras să faci teatru? Am senzația că ai dat din prima la actorie.

Nu… Dar am dat din prima la actorie. M-a atras la teatru partea egoistă care cred că atrage pe oricine la 16, 17 ani. Vrei să te vezi pe scenă, să fii tu în centrul atenției. M-a atras lumina reflectoarelor, deși în sufletul meu îmi doream mai tare să fac scenografie decât actorie.

Ionut Visan 5Și ce s-a întâmplat după ce ai ajuns în lumina reflectoarelor?

Am căutat un colțișor de lumină și am încercat să-mi dau seama ce vreau să zic, ce vreau să fac, ce-mi doresc, ce-mi place și ce nu. Încă nu s-au definitivat crezurile, opțiunile, dorințele, dar lucrăm.

Ți-ai răspuns la întrebarea „de ce fac teatru”?

Doar pentru mine. N-am știut că o să-mi placă așa tare să fac teatru. Eu am făcut pictură la liceu, îmi plăcea scenografia și ideea de teatru, dar nu eram sigur că vreau să dau la actorie. Am zis să încerc și apoi, mai vedem noi. Dar mi-am dat seama că-mi place din ce în ce mai tare. Sunt un om fericit în sensul ăsta. Nu radiez și dansez toată ziua, dar e un farmec și în a nu avea toate răspunsurile, în a nu ști. Într-un spectacol dacă un moment simți că a ieșit cum ai vrut tu, e deja foarte fain.

Spui că faci teatru pentru tine, nu e cumva o formă de egoism?

Nu știu dacă cineva face teatru pentru oameni, pentru univers. Oamenii sunt extrem de orgolioși și sunt convins că cel puțin în actori există tendința asta. Despre regizori poți spune că fac teatru pentru ceilalți pentru că nu apar pe scenă, au niște gânduri, niște concepții pe care le comunică prin intermediul actorilor, scenografiei etc.

Îți dorești să ai un succes răsunător în cariera ta?

Nu foarte tare. Nu mă conduce gândul ăsta deloc. Îmi doresc să fiu eu mulțumit de mine însumi. Să descopăr ceva, să deschid o cutiuță, să am un secret, nu neapărat succes. Mai mult spus, îmi doresc să inovez, să schimb măcar un pic. Mi-ar plăcea să fac parte dintr-o trupă de cercetare dacă ar exista așa ceva. Să stai să cauți, să sapi până dai de apă undeva, apoi de altă apă și tot așa.

Îmi doresc să fiu eu mulțumit de mine însumi. Să descopăr ceva, să deschid o cutiuță, să am un secret, nu neapărat succes. Mai mult spus, îmi doresc să inovez, să schimb măcar un pic. Mi-ar plăcea să fac parte dintr-o trupă de cercetare dacă ar exista așa ceva. Să stai să cauți, să sapi până dai de apă undeva, apoi de altă apă și tot așa.

Ai un „laborator” personal?

Am un fel al meu de a gândi lucrurile, cum bănuiesc că are fiecare. Și prin prisma ochilor și sufletului meu văd lucrurile într-o nuanță… Dar nu pot să spun că mă pregătesc într-un mod deosebit sau că am anumite ritualuri când mă duc la un spectacol. Sunt un om normal din toate punctele de vedere.

Care sunt rolurile care te-au solicitat cel mai mult până acum?

Două roluri m-au solicitat foarte mult și psihic și fizic. Unu era Treplev din „Pescărușul” jucat la Ploiești în 2010 și mă teroriza cumva pentru că toată lumea știe piesa, oamenii au văzut atâtea montări și-mi era foarte frică. Chiar și după ce a ieșit spectacolul, știam că urma să joc în următoarele săptămâni și-mi era frică tare. Al doilea a fost Gabriel Law din „Când ploaia se va opri”, tot de la Ploiești, în regia lui Afrim. Lucram pentru prima oară cu el, era ceva cu totul nou pentru mine și m-a solicitat și pentru că era cu multă fizicație. Acum am spectacol și-mi este puțin frică. Dar cu „Liliom” e altceva pentru că e un spectacol de la Unteatru. Nefiind un teatru de stat, nefiind fixată o dată limită pentru premieră, nefiind investiți foarte mulți bani de la stat, nu mai există presiunea că trebuie să ieșim cu spectacolul, că trebuie să vină publicul. Aici lucrurile se alcătuiesc frumos, într-un ritm al lor. Tu, ca actor, ești mai liniștit. Evident că tot ai emoții, dar parcă sunt alcătuite altcumva, aici, la Sfinții Apostoli nr. 44.

Ionut Visan 6Ai jucat mult încă din timpul facultății și ai intrat repede în lumea teatrului profesionist. Cum a fost la început?

Am avut o încercare eșuată în București, într-un teatru mare, cu un rol mare și m-am panicat tare de tot. Eram atât de emoționat în fiecare zi, la fiecare repetiție, încât nu reușeam să fac nimic și am plecat. Atunci mi-am zis că nu am cum să practic meseria asta pentru că mi-e rușine. Eram extrem de rușinos, mi-era frică și aveam senzația că toată lumea mă judecă, toți colegii, toți mașiniștii, toți recuziterii, toți se uită la mine și văd cât de prost sunt și că nu reușesc să fac nimic. Mă teroriza gândul ăsta, mi-era urât să mă trezesc dimineața. Era groaznic. Am avut noroc că am dat un casting pentru teatrul din Ploiești, de fapt venise Cristi Juncu la școală să mă vadă. M-a luat ușor și m-am dus cu el la Ploiești. În primele două săptămâni încă îmi mai era frică, dar el avea mare grijă de mine. E un om foarte calm, foarte atent la oameni și foarte liniștit. M-a ajutat felul lui de a fi și dintr-odată eram bine. Cu el am avut noroc în această trecere de la școală la teatrul profesionist. A fost aproape ca o rudă. La teatrul din Ploiești am întâlnit și oameni foarte faini, contrar a ceea ce auzisem în școală, „o să vezi tu când o să ajungi în teatru, ce-o să-ți facă ăia etc.” Nimic nu s-a întâmplat, ba mai mult, toată lumea încerca să mă ajute. Am avut noroc. Și am rămas acolo. Cred că trebuie să fie frumos la locul de muncă, să fie bine și să-ți facă plăcere să lucrezi cu oamenii. Meseria asta e de cursă lungă și dacă vrei să rămâi sănătos la creier până la 70, 80 de ani, trebuie să ai ori un temperament foarte puternic, ca o stâncă, ori trebuie să ai parte de un mediu sănătos. Să-ți vezi de treabă, să lucrezi, să nu acumulezi nici frustrări, viața merge mai departe…

Eram atât de emoționat în fiecare zi, la fiecare repetiție, încât nu reușeam să fac nimic și am plecat. Atunci mi-am zis că nu am cum să practic meseria asta pentru că mi-e rușine. Eram extrem de rușinos, mi-era frică și aveam senzația că toată lumea mă judecă, toți colegii, toți mașiniștii, toți recuziterii, toți se uită la mine și văd cât de prost sunt și că nu reușesc să fac nimic. Mă teroriza gândul ăsta, mi-era urât să mă trezesc dimineața.

Crezi despre tine că ai un astfel de temperament, de stâncă de neclintit?

Nu. Nici nu am dat de greutăți prea mari ca să văd cum aș reacționa. Mă afectează dacă mă cert cu cineva cu care lucrez. Nu sunt genul de actor care intră în scenă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și face totul perfect. Nu dau același randament dacă am o dispută cu cineva, apoi lucrăm împreună. Oamenii cu care lucrezi sunt cei mai importanți pentru că un spectacol se face într-un colectiv.

Ionut Visan 2Ai avut ocazia să întâlnești regizori tineri care sunt pe val acum, precum Vlad Cristache, Alexandru Mâzgăreanu, Sânziana Stoican… Crezi că e posibil ca generația tânără de artiști să se unească și să aibă un mesaj unitar?

Nu cred că se vor uni niciodată, să facă un front comun și să distrugă teatrul de stat (râde). Chiar am lucrat împreună și sunt extrem de diferiți ca energie și gândire. Cred, însă, că toți spun ceva nou. Nu există un mesaj unitar, dar există, totuși, niște voci puternice. Mie îmi place să lucrez cu ei și mi se par la fel de buni ca mulți regizori cu statut. Într-adevăr, nu cred că există un mesaj al generației, dar poate va exista la un moment dat. E și foarte greu. Termini regia și trebuie să trăiești din ceva. Atunci, ce poți să faci? Îți faci meseria și atât. Dacă am trăi într-o țară în care s-ar câștiga mulți bani și nu am avea atâtea greutăți financiare, probabil că ar fi mult mai ușor să faci revoluții. Ai avea ce să mănânci și apoi ai sta să te gândești la ce vrei să schimbi, la ce nu-ți convine.

Nu cred că există un mesaj al generației, dar poate va exista la un moment dat. E și foarte greu. Termini regia și trebuie să trăiești din ceva. Atunci, ce poți să faci? Îți faci meseria și atât. Dacă am trăi într-o țară în care s-ar câștiga mulți bani și nu am avea atâtea greutăți financiare, probabil că ar fi mult mai ușor să faci revoluții. Ai avea ce să mănânci și apoi ai sta să te gândești la ce vrei să schimbi, la ce nu-ți convine.

Ce înseamnă Unteatru în cariera ta?

Unteatru înseamnă familie, când mă duc acolo mă simt ca acasă. Și asta deja este enorm pentru că acasă te simți cel mai liber din lume.

Ți-ar plăcea să joci mai mult în filme?

Mi-ar plăcea mult. Îți dorești cel mai mult să faci film atunci când ești acolo, pe platoul de filmare. Filmul îți aduce faimă pentru că te vede mai multă lume, iar procesul de lucru este mult mai rapid și trebuie să iei într-un timp foarte scurt deciziile cele mai bune. Asta te ține în priză.

Ca să practici meseria de actor crezi că e nevoie de mai multă luciditate sau de inconștiență?

Cred că trebuie enorm de multă luciditate, iar inconștiența să apară când ai nevoie de ea. Meseria de actor se bazează pe o minte sănătoasă, altfel nu iese nimic. Trebuie să fii sănătos la cap. Pe inconștiență nu poți să te bazezi pe termen lung, la un moment dat te păcălește și te prinde într-o capcană din care nu mai poți să ieși. Inconștiența trebuie să fie așa cum e vorba aia din teatru, „a coborât îngerul”. Să apară dintr-odată în spectacol, să nici nu știi ce-ai făcut.

Print

Un Comentariu

  1. Elena Stoican 05/09/2016

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.