Interviu realizat de Bianca Andreea Băndărău, Teatrologie, UNATC București, anul I
Poveștile copilăriei încep cu „a fost odată” și se termină cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. A fost odată iarna lui 2008 și inaugurarea Teatrului Jean Bart, teatrul care s-a născut dintr-o nevoie firească. Într-un teatru a cărui istorie a început de curând o găsim pe Irina Naum, o tânără actriță adoptată de un teatru tânăr. Irina a absolvit Liceul de Arte „George Georgescu”, secţia Actorie, după care a urmat cursurile Facultăţii de Arte, secţia Actorie, din Galaţi. Acum o putem vedea în spectacole precum: „O soacră de poveste”, „Vrăjitorul din Oz”, „Oscar și Tanti Roz”, „Oleanna”, „Regina frumuseții din Leenan” – cel mai nou spectacol a lui Vlad Cristache. De la festivalul „Atelier“ Baia Mare din iunie 2017, Irina Naum s-a întors cu Premiul Publicului pentru rolul Carol din spectacolul „Oleanna”. Toamna lui 2017 a început cu un al doilea mare succes pentru Teatrul „Jean Bart”, la prestigiosul Festival Internaţional de Teatru de la Oradea (F.I.T.O.), de unde Irina Naum s-a întors cu „Premiul pentru cea mai bună actriţă”.
Am stat de vorbă într-o sală călduroasă a Teatrului Jean Bart. Ascunsă în spatele părului blond și-al zâmbetului larg, Irina m-a lăsat să descopăr atât actrița care iubește scena, cât și femeia care își iubește familia, reușind într-un mod remarcabil să îmbine cele două „meserii”. Un om care iubește oamenii și care vorbește cu admirație și bucurie-n ochi despre colegii ei.
Când suntem mici ne construim cele mai mari vise. Când ai ajuns mare, care ți s-a părut cel mai îndrăzneț vis din copilărie? A fost un moment, o persoană într-o anumită perioadă din viața ta care a determinat atracția pentru teatru?
Prima întrebare pe care ți-o pune toată lumea este „Cum te-ai gândit să dai la teatru și de când ai vrut să te faci actriță?”. Hm, eu nu știu de când am vrut să devin actriță. Când eram mică, am avut serbări cu mici roluri la grădiniță, după care am avut o învățătoare care nu făcea serbări, dar în fiecare weekend noi, majoritatea fetițelor, aveam spectacol pe casa scării cu poezii, cântecele și tot felul de scenete făcute de noi. I-am înnebunit pe vecini și toți erau: „aoleu, nu mai cresc copiii ăștia o dată”.
În copilărie voiam să mă fac doctoriță, apoi învățătoare, apoi mă gândeam la armată pentru că tata a fost cadru militar. Nu am spus niciodată că eu mă voi face actriță. În schimb, în clasa a opta, am dat pe postul local de televiziune și am văzut un mic moment de Crăciun, cu prima generație a clasei de teatru a domnului Ion Dore și am spus: „Asta vreau să fac!”. De atunci, nu m-am mai gândit la altceva. Am luat legătura cu o colegă mai mare din școală, am aflat că trebuie să recit și m-am pus pe învățat poezii. Am ajuns în liceu, iar apoi totul a decurs de la sine. Nu am avut și nu am un vis îndrăzneț pentru că sunt foarte temătoare. Mi-e foarte frică, dar sunt o carte deschisă și îmi plac oamenii.
Este talentul totul?
Eu zic că e adevărată vorba „99 % transpirație și 1% inspirație”. Cred că ai nevoie de talent, dar nu știu să definesc talentul. Talentul ține foarte mult de dorință și de har. E și acolo un strop de divinitate din noi care se manifestă.
Te-a ajutat faptul că ai studiat într-un liceu cu secție de actorie?
Știi cum e, acum e foarte controversat acest liceu pentru că cei mai mulți profesori își doresc să îi formeze pe elevi, și nu să îi modeleze pe fiecare după abilitățile lor. Soțul meu e profesor și văd oarecum lucrurile din interior. Eu nu știu dacă am învățat lucruri bune sau proaste în liceu, dar cert este că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Nu facultatea, surprinzător. În liceu l-am cunoscut pe Cristi și m-am îmbolnăvit de teatru tare de tot și nu cred că se mai vindecă, iar asta mă bucură. Exista un microb bun, paradoxal, care se numește teatru. Am avut norocul că i-am avut ca profesori pe Ion Dore și pe Cristina Hariton care aveau două metode diferite de predare. Cred că liceul mi-a făcut un bine și că, dacă este omul potrivit acolo, elevul nu are de ce să sufere. Acum pot spune despre soțul meu că are har să ducă mai departe secția de actorie a Liceului de Artă din Tulcea. Eu sunt la Școala Populară de Arte și Meserii Tulcea și fac activități cu copiii, dar mi-e frică să merg mai departe și să fiu formator pentru cei de la liceu pentru că mi se pare o responsabilitate mult prea mare.
Eu zic că e adevărată vorba „99 % transpirație și 1% inspirație”. Cred că ai nevoie de talent, dar nu știu să definesc talentul. Talentul ține foarte mult de dorință și de har. E și acolo un strop de divinitate din noi care se manifestă.
Cum a fost călătoria Tulcea – Galați – Tg. Jiu? Ce a însemnat pentru tine experiența din teatrul din Tg. Jiu?
Am dat admiterea la teatru direct la Galați fără să mai încerc la București, soțul meu, mai mare cu un an decât mine, fiind deja student la Actorie în Galați. Am dus o mică luptă cu mine. Prima dată era examenul la Galați și apoi la București. Nu m-am dus la UNATC, pentru că mi-a fost teamă, în același timp, că voi lua și că nu voi lua… Lupta se dădea între dezamăgirea de a nu lua și distanța care s-ar fi instalat în relația cu Cristi, dacă aș fi fost admisă în București. Pe principiul: „ochii care nu se văd se uită”… Am intrat la Facultatea de Teatru din Galați, dar nu am avut ocazia să mă laud cu profesorii mei. Sunt multe lucruri pe care le-am pierdut în facultate și cred că multe lucruri le-am învățat pe scenă. Am avut ocazia de a intra în spectacolul de licență al clasei unde era profesor Radu Gabriel și unde era Cristi student. Acolo am reușit să învăț puțin, dar, după cum spuneam, direct pe scenă. Eu sunt prima generație de sistem Bologna. Am terminat facultatea și am venit la Tulcea unde se deschidea teatrul. Am debutat cu „Nunta lui Figaro” unde jucam Susanna, iar Cristi era Figaro. Pot marca anul 2008 ca fiind debutul nostru pe scenă cu diplomă de actori profesioniști și reunirea unei generații tinere. Eram în distribuție toți, foști colegi de liceu sau facultate și o actriță din Tg. Jiu. Călătoria spre Tg. Jiu a început cu un concurs de ocupare de posturi la care am mers cu „Nunta lui Figaro”, am fost plăcuți și angajați, atât eu, cât și Cristi. Prima dată am văzut și am simțit în Tg. Jiu, orașul lui Brâncuși, o bună energie. Ca în orice alt pas pe care îl faci în viață există momente frumoase și momente mai puțin frumoase. Primii ani la Tg. Jiu au fost buni, dar a venit criza economică și bucuria a dispărut. Iar când nu îți găsești bucuria simți că nu mai evoluezi.
Și te-ai întors în Tulcea… Există vreo poveste care te atrage la acest oraș?
A venit propunerea lui Ionuț Ștefan pentru Cristi, aceea de a deveni director adjunct la „Jean Bart”. Cred că decizia de-a ne întoarce în Tulcea a fost cea mai bună din viața noastră. E bine acasă și îmi doresc să nu ne blazăm. Avem noroc aici. Suntem tineri, suntem puțini și chiar suntem o familie. Cu bune, cu rele, suntem o mână de oameni care își spune frumos – familie. Nu mă leagă o anumită poveste sau nu aș putea să descriu lucruri frumoase sau urâte de aici. Mă leagă rădăcina. Tulcea este orașul meu natal și e acasă. E bine când ai posibilitatea să rămâi acolo unde-ți sunt rădăcinile. Dar, după cum am mai spus, nu vreau să mă plafonez și vreau să simt că evoluez. Iar asta simt aici.
Dacă ți s-ar propune să te muți la un alt teatru, poate un teatru mare din țară, ai accepta?
Aici intervine problema familiei. Pentru mine este mai greu să plec acum pentru că eu și Sebastian nu am petrecut nici o noapte separați din momentul în care el s-a născut. De colaborat, da. Mi-ar plăcea foarte tare să colaborez dacă mi s-ar propune. Mi-ar plăcea să fac film, dar din nou intervine frica. Sunt într-un proces de autocunoaștere, de eliberare de temeri și frici.
Ești o actriță care a reușit să se facă remarcată, de unde această teamă?
Mi-am pierdut mama când Sebastian avea 1 an și 3 luni și de atunci sunt într-o continuă căutare. E greu să îți pierzi părinții la orice vârstă. Mama a fost mereu lângă mine și știam că e acolo fără să mă judece, aveam o comunicare foarte bună. Ruptura a fost bruscă și chiar și acum, după 3 ani, e un doliu neconsumat și o mare suferință. Mi s-au amplificat toate temerile și toate fricile. Poate și maternitatea a trezit în mine tot felul de fobii. De câteva luni sunt într-un proces de autocunoaștere. E foarte greu să ne disciplinăm, să ne cunoaștem noi cu noi. Acum jumătate de an am fost sunată pentru un casting cu regizorul și asistentul de regie. E adevărat că aveam programul încărcat, dar dacă privesc în urmă cred că îmi puteam face timp. Eram într-o perioadă aglomerată cu repetiții și cu un proiect pentru copii unde făceam pe Spiridușul Poveștilor. Am întrebat dacă se poate amâna castingul, dar răspunsul a fost negativ. M-am gândit că, totuși, poate nu era pentru mine căci ceea ce trebuie să ți se întâmple ți se va întâmpla. Cred că teama a fost aceea care m-a oprit și de atunci am spus că trebuie să o opresc.
Am primit un sfat pe care îl port cu mine: „Dacă îl ai pe Dumnezeu în suflet nu mai trebuie să te temi de nimic”. Cred că trebuie să ne hrănim sufletul așa cum ne hrănim și trupul. Câteodată uităm să facem asta într-o preocupare exacerbată pentru partea materială. Și ajungem într-un moment în care ne îmbolnăvim sufletul și atunci ne trezim. Fiecare se trezește mai devreme sau mai târziu sau poate niciodată. Eu sunt într-un proces de trezire. Trebuie să ne iubim, să avem un proces de îndrăgostire de noi. Cu cât voi reuși să îmi acord încredere, cu atât se va vedea mai bine pe scenă și voi atrage oamenii de care am nevoie și lecțiile de care am nevoie. Toți greșim.
Am primit un sfat pe care îl port cu mine: „Dacă îl ai pe Dumnezeu în suflet nu mai trebuie să te temi de nimic”. Cred că trebuie să ne hrănim sufletul așa cum ne hrănim și trupul. Câteodată uităm să facem asta într-o preocupare exacerbată pentru partea materială. Și ajungem într-un moment în care ne îmbolnăvim sufletul și atunci ne trezim.
Cum l-a schimbat teatrul pe omul care ești tu acum? Ți-e frică de critica celor din jur?
Dacă nu ai susținerea părinților nu te ratezi, dar se nasc în tine frustrări, iar, dacă nu ți se acordă credit de mic, este greu să găsești încrederea să mergi mai departe. Mama m-a susținut, dar tata uneori trezea în mine frica nereușitei fără să fie conștient de asta. Acum, Cristi este suportul meu care îmi dă cea mai multă încredere în mine.
Nu cred în spectacole proaste, pentru că trebuie să vedem ceva bun în tot. Eu încerc, în fiecare spectacol pe care îl văd, să văd ceva frumos și să apreciez munca. Un spectacol care trezește în tine fiorul și-a reușit o parte din misiune. Teatrul este lumină și trebuie să vezi o bucățică de lumină în orice spectacol. Spectacolele sunt diferite în funcție de cum ești și cum vibrezi în ziua respectivă, atât din perspectiva actorului, cât și din cea a spectatorului.
Am văzut două spectacole mari „Hamlet” al lui Ostermeier și „Hamlet” al lui Nekrosius. Acum lumea este împărțită în preferințe. Eu am fost cu Nekrosius, la momentul duelului de la final am izbucnit în plâns de zguduiam rândul. A trezit în mine sentimente și emoții pe care nu știu de unde le-a scos. La Ostermeier nu am reușit să mă sensibilizez deloc, iar pentru mine arta este emoție. Teatrul este emoție și mult subiectivism. Eu cred că ține și de starea ta cu care te duci la spectacol, de cum te lași deconectat.
De cealaltă parte este faptul că arta este subiectivă și nu ai cum să placi tuturor, pur și simplu nu ai cum. Poate doar geniile plac tuturor. Am învățat că emoțiile de la premiera unui spectacol fură din sclipirea personajului. Mie mi-e frică de cronici. Cel mai important critic al meu este tata. După fiecare premieră, oricât de încântat ar fi publicul, tata trebuie să găsească ceva să îmi spună. După „Oleanna” când spectacolul a fost foarte bine primit, tata a venit să îmi dea sfaturi. La premiera de la „Regina frumuseții din Leenan”, tata a venit și-a zis: „ei da, asta da, dar ai grijă că ești în cizmele de cauciuc, pe jos e umed și s-ar putea să aluneci, ușa pe care vă urcați se cam clatină; singurul reproș este siguranța voastră în acest spectacol”. Dacă l-am convins pe tata înseamnă că mi-am îndeplinit misiunea.
Nu îmi place să dau interviuri pentru că eu cred că nu am nimic important de spus și îmi place să mă exprim acolo, pe scenă. Citeam un interviu cu Meryl Streep, pe care o ador, pentru că este o actriță extraordinară și o familistă convinsă. Și eu cred că viața artistică se poate împleti cu viața de acasă. În interviu ea spunea că viața artistică este pe scenă și nu in interviuri.
Cum e ca tu și Cristi să fiți împreună și acasă, și pe scenă?
Eu cred că ne ajută foarte mult că suntem împreună ca familie și colegi, ne înțelegem. El, pentru mine, este partenerul ideal în scenă, ne simțim și nu avem nevoie de cuvinte, ajungând la o conexiune perfectă. Nu suntem lapte și miere, iar uneori în scenă ajungem să ne sabotăm pentru că știm că ne acceptăm și ne iertăm. Sunt foarte dificilă ca parteneră de scenă pentru el. Suntem foarte diferiți pentru că avem preocupări diferite: el e microbist – eu nu sunt; mie îmi plac cumpărăturile – lui nu. Singurul punct comun cred că este teatrul și ajungem să fim extremele care se atrag. Este dragostea vieții mele și am avut o nuntă ca-n povești, despre care se vorbește și acum.
Cum ar arăta o lume perfectă a teatrului? Se poate contura această idee în Tulcea?
Nu știu dacă se poate contura o lume perfectă a teatrului pentru că într-un teatru orgoliile sunt mari. Cred că se păstrează orgoliile din generație în generație, ele au existat în lupta pentru rolurile mari și în generația de aur și persistă și acum. Noi avem noroc că am crescut împreună și că suntem iubitori de oameni. Cât timp nu te lași afectat de răutățile din jurul tău, cât timp înveți din greșeli – pentru că suntem oameni și greșim – putem contura o lume frumoasă. Perfecțiunea o creăm noi. Nu putem să îi schimbăm noi pe ceilalți, dar putem schimba lumea, schimbându-ne pe noi. E important ca noi să ne dorim să fim cât mai buni, dar să nu călcăm peste ceilalți.
Normal că voi spune „copilul meu e cel mai frumos” și că spectacolele noastre mi se par bune. Criticii ne fac să sperăm că suntem undeva sus și îmi doresc să participăm la cât mai multe festivaluri. Așa am duce teatrul tulcean tânăr într-o vizibilitate mai mare. Mi-ar plăcea să ajungem la Sibiu. Avem și noi un festival, datorită echipei tinere și pentru că ne dorim să nu fim un teatru de provincie.
Cât timp nu te lași afectat de răutățile din jurul tău, cât timp înveți din greșeli – pentru că suntem oameni și greșim – putem contura o lume frumoasă. Perfecțiunea o creăm noi. Nu putem să îi schimbăm noi pe ceilalți, dar putem schimba lumea, schimbându-ne pe noi. E important ca noi să ne dorim să fim cât mai buni, dar să nu călcăm peste ceilalți.
Cum e și ce așteaptă publicul?
Când eram eu în liceu, a fost în Tulcea Teatrul Urmuz, o trupă locală. După o perioadă erau aduse tot mai multe spectacole din București. Era atât de important să vedem și noi spectacole și cred că este important, nu numai pentru copiii de la Liceul de Artă, ci pentru tulceni în general, pentru că teatrul este o gură de aer proaspăt. Cu cât văd mai multe spectacole, cu atât publicul se educă în timp. Mă doare sufletul când văd că sunt oameni care spun că nu se va mai naște o generație de aur. Sigur, nu va mai fi o altă Olga Tudorache pentru că suntem unici. Fiecare generație are vârful ei. La fel de tare mă doare că publicul merge și vede spectacole din București și nu vine la spectacolele noastre să ne vadă și apoi să își dea cu părerea. Acesta este genul de public care spune „generația de aur”, pentru că merge la teatru doar pentru asta. Eu cred că avem spectacole care se pot compara cu spectacole din București. Sigur, intervine subiectivismul despre care ți-am spus mai devreme. Uneori mă gândesc la sentimentul pe care îl trezește în mine un personaj negativ bine făcut. Sentimentul de ură este extrem de profund și de multe ori ca spectator îți e greu să îți dai seama cum este omul în viața de zi cu zi. Iar ție, ca actor, îți e teamă de cum vei fi perceput. Tot glumesc și spun că sper să îmi vină rândul să fiu distribuită în rolul de zână, ca să-mi iau revanșa. La Baia Mare, a venit un student la mine și mi-a spus: „Doamne, îți mulțumesc pentru spectacol, te-am urât sincer!”. Chiar m-a bucurat că a venit la mine, pentru că, de obicei, spectatorii nu au curajul să vină la tine după spectacol să îți vorbească. Publicul vrea comedie pentru că are destulă dramă în jurul lui. Îi este frică să i se pună în față o oglindă și să îi trezească emoții. Nu își doresc să plângă, deși e bine să te mai trezești și să îți pui întrebări. Ei nu știu că pentru actori e foarte greu să facă comedie adevărată.
Mă doare sufletul când văd că sunt oameni care spun că nu se va mai naște o generație de aur. Sigur, nu va mai fi o altă Olga Tudorache pentru că suntem unici. Fiecare generație are vârful ei. La fel de tare mă doare că publicul merge și vede spectacole din București și nu vine la spectacolele noastre să ne vadă și apoi să își dea cu părerea. Acesta este genul de public care spune „generația de aur”, pentru că merge la teatru doar pentru asta. Eu cred că avem spectacole care se pot compara cu spectacole din București.
Cum a fost prima colaborare cu Vlad Cristache și cum decurge în acest moment relația regizor-actor dintre tine și el?
Înainte de prima întâlnire cu Vlad am avut emoții, dar când l-am cunoscut, am văzut că este un om minunat. Știe să fie prieten, iar asta e un lucru mare. Mă așteptam să vină cu acele numite „fițe de București”. Vlad este pentru Tulcea acum vârful, pentru că e un vârf în teatrul românesc. Să știi că regizorul cu care urmează să lucrezi a lucrat cu Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Gheorghe Visu, Ana Ciontea îți dă credit și te face să te simți minunat la repetiții. Prima lectură la „Oleanna” a adus în fața noastră un text greu, cu discuții academice despre care credeam că va plictisi, pentru că nu are prea multă acțiune. Vlad a știut să contureze atât de bine personajele. Acesta este talentul marilor regizori, să te facă să te simți mare, din câteva cuvinte să îți dea cheia personajului și să ai impresia că e personajul tău. Avem o relație frumoasă pentru că știe să te aducă aproape, să te facă prieten.
A fost publicul tulcean pregătit să accepte subiectele și temele abordate în spectacolul „Oleanna”?
Aveam emoții. Când noi repetam, pentru că aveam nevoie de multe repetiții, Sebastian adormea instant, pentru el textul funcționa ca un somnifer, deși el adoarme greu. Autorul are un mecanism de-a tăia replica la jumătatea cuvântului și aveam nevoie de repetiții mereu. Ne temem de cum va primi publicul spectacolul, dar totul a decurs neașteptat. Între noi se creează o tensiune care ține publicul în scaun. A fost o surpriză Premiul Publicului din cadrul festivalului „Atelier”. Acest premiu a fost acordat de 10 spectatori care au văzut toate spectacolele și au votat. Cred că a fost mai mare bucuria că a venit din partea publicului, pentru că în juriu era Ștefan Caraman, tulceanul nostru, și, dacă primeam premiul de la el, aș fi crezut că este vorba de subiectivitate.
Ce părere ai despre școlile de teatru din România și despre noile generații de actori care vă prind din urmă?
Există o problemă a facultății, nu știu dacă în general sau doar în cea de teatru, dar la noi eram învățați cum nu era bine să facem, ce nu e bine să facem și atunci ți se tăiau așa, din aripi… Totul se contura în jurul lui „așa nu” și eram învățați doar să criticăm. Am căpătat o teamă din facultate, teamă de care încet, încet învăț să mă eliberez. Școală se poate face oriunde, nu prestigiul este important, iar cele mai multe lucruri le înveți pe scenă. Experiența și munca își spun cuvântul. Nu știu ce să spun despre viitoarele generații de actori, dar eu îi susțin să facă ceea ce la place. Sebastian s-a îmbolnăvit și el de teatru, vrea pe scenă, vrea să joace. Ne-a făcut o surpriză și, de ziua mea, anul trecut, când jucam „O soacră de poveste”, a intrat în scenă. L-aș susține să facă teatru chiar dacă este greu și uneori partea financiară lasă de dorit…
Print