Isabela Neamțu: Caut adevărul. În orice clipă, în orice relație în care intru, în orice idee pe care vreau s-o exprim

Este actriță la Teatrul Nottara, unde a avut în această primăvară premiera cu „Disputa”, după Marivaux, în regia lui Vlad Massaci. La UNTEATRU a avut, tot de curând, premiera cu un one-woman show, „Grounded”, de George Brant, în regia Ligiei Ciornei. Isabela Neamțu a fost mulți ani unul dintre pionierii teatrului independent, a jucat mult în regia Anei Mărgineanu, a fost angajată câțiva ani la Teatrul din Piatra Neamț, orașul unde s-a și născut, apoi a revenit în București.  Isabela Neamțu este o prezență specială pe scenă și spune că în orice caută Adevărul. O discuție despre Dumnezeu și căutarea Adevărului, despre lumină, despre drumuri greșite și pași greșiți, despre revelație. O discuție curajoasă despre sine, despre măști și despre credință și teatru…

Ai avut de curând premiera cu „Grounded” la unteatru. La Teatrul Nottara, unde ești angajată, ai avut, tot de curând, premiera cu „Disputa”. Cum se înțelege Isabela cu Isabela? Mai ai nevoie de confirmări?

Confirmarea finală e a ta cu tine, așa cred acum. Pot să-ți facă semenii și statuie, dar dacă tu, în ochii tăi, nu te prețuiești corect și nu te evaluezi corect, nu prea contează. Acum sunt într-un moment bun, care ține de vreun an, de când am luat concursul la Teatrul Nottara.

Și ce anume ți-a dat încrederea în tine? Faptul că ai câștigat concursul?

Încrederea în tine ca profesionist vine la pachet cu încrederea în tine ca om. N-ai cum să desfaci profesia asta de omul care o face. Sunt împletite. Și cumva, uman, s-a produs o împlinire și o rotunjire a unor gânduri. Cred că acum știu cine sunt ca om sau, măcar, am început să înțeleg și, atunci, în mod paradoxal m-am așezat și ca actriță.

Și cine ești ca om?

Sunt un om într-o luptă.

Cu cine?

Cu mine însămi și cu lumea.

Și de ce te lupți cu lumea?

Pentru că lumea are ispitele ei și sunt multe…

Și care e ispita de care te temi tu cel mai tare?

Sufăr de mândrie…

Cred că asta este „boala” tuturor actorilor…

Așa am crezut și eu, dar acum nu mai cred. Credeam că n-o să pot să fiu actriță decât dacă egoul meu va fi împlinit și supradimensionat. Și cu cât eu lucram mai mult la acest ego, cu atât simțeam că e gol ceea ce fac. Și pe măsură ce am început să cunosc și să aflu mai mult, rațional mi-am dat seama că sunt pe un drum total greșit. Și mi-am dat seama că arta nu e despre asta. Nu e despre tine în artă, este despre tine în artă pentru ceilalți!

Credeam că n-o să pot să fiu actriță decât dacă egoul meu va fi împlinit și supradimensionat. Și cu cât eu lucram mai mult la acest ego, cu atât simțeam că e gol ceea ce fac. Și pe măsură ce am început să cunosc și să aflu mai mult, rațional mi-am dat seama că sunt pe un drum total greșit. Și mi-am dat seama că arta nu e despre asta. Nu e despre tine în artă, este despre tine în artă pentru ceilalți!

Și ce cauți tu prin artă?

Caut adevărul. În orice clipă, în orice relație în care intru, în orice idee pe care vreau s-o exprim. Mi-e frică de minciună. Și lumea vine la pachet cu foarte multă minciună. E o vrajă pe care o pune peste oameni.

Iar în teatru este (mai mult) adevăr?

În teatru se vorbește despre adevăr scenic… Dar adevărul la care mă refer eu există în măsura în care oamenii participanți la acel proiect sunt în adevăr.

Ce înseamnă acest Adevăr?

E Calea, e Dumnezeu!

Deci teatrul pe care-l faci trebuie să-L aibă pe Dumnezeu…

…iar dacă nu-L are, datoria mea este să-L aduc acolo, cu mine.

Dacă am face un mic joc și mi-ai spune cine era Isabela la 10 ani, la 20, la 30 și acum, la 40 de ani…

La 10 ani eram șefa clasei, eram foarte autoritară, foarte disciplinată, nu mă jucam cu copiii, citeam. Isabela la 10 ani e un personaj pe care nu-l recunosc foarte bine. La 20 de ani, și mai grav, la toate astea s-a adăugat faptul că mă făcusem o domnișoară frumușică, aveam părul lung și băieții mă plăceau… Grav! (râde) La 30 de ani, piscul egoului de care vorbeam. Aveam deja câteva roluri, văzusem lumea, călătorisem mult cu Ana Mărgineanu, cucerisem deja tot ce era de cucerit pe mai multe planuri… Și totuși… ceva lipsea. Dar știi care a fost începutul salvării? „Cine-a iubit mult, mult i se iartă…” Mi-am dat seama cât de mult am iubit eu în toată perioada asta. A fost o cantitate foarte mare de iubire care s-a îndreptat către lucruri și oameni care înapoi nu mi-au adus nimic. Și am tot golit din ce-aveam și am rămas pe zero. Iar apoi, momentul acesta de gol absolut s-a umplut cu TOTUL.

Înțeleg că a fost un moment de cotitură.

Da, a fost un moment de cotitură. Cred că a existat tot timpul ca filon, pentru că eu vin dintr-o familie de creștini ortodocși practicanți, care țin toate sărbătorile, pentru care tradiția e mai presus de orice, și asta a rămas în background-ul meu.

Să înțeleg că ai avut o perioadă în care ai fost o revoltată?

Da. Am fost o revoltată. Am avut nevoie să mă duc cât mai departe, ca să mă întorc cu adevărat. Am avut nevoie să neg, să mă ridic împotriva a tot, ca să inventez eu roata. Și n-am inventat-o…

Și cum s-a întâmplat? Te-ai trezit într-o dimineața, te-ai uitat pe geam la soare și ți-ai dat seama că ceva esențial s-a schimbat cu tine?

Nu, n-a fost așa. A fost părintele care mi-e duhovnic acum. A venit cu Boboteaza. Acasă eram eu cu sora mea. Și ne-a întrebat de unde suntem și unde mergem la biserică duminica. Și eu m-am gândit: „Bine c-a venit și părintele să ne certe acum.” „Nu mergem la biserică”, i-am răspuns. „Poftim????” a zis el și a ridicat la noi niște ochi mari, albaștri. „Păi ia să faceți bine să treceți!” E incredibil cât de bine a funcționat dojana aia. Și așa a început. A fost o acumulare de lucruri, și de întâmplări, și de informație, care exista în background-ul meu, dar era inactivă.

Hai să ne întoarcem la acest background! Cum a fost copilăria ta?

Foarte frumoasă. Până pe la 9 ani, ai mei au avut o casă la țară, undeva lângă Piatra Neamț. Eram aproape de natură, am crescut cu animăluțe, în curte, foarte fericită…

Care e prima ta amintire?

E una foarte puternică. Eram acasă, cu sora mai mică, bebeluș, care s-a trezit și a început să plângă. Mama se dusese până la școală, care era foarte aproape de casa unde locuiam, dar eu m-am speriat foarte tare când s-a trezit soră-mea. Am deschis geamul și am sărit pe geamul de la casă, era o ceață deasă, iar în curte intraseră caii de la C.A.P. Cai albi și negri în curte. Iar eu am sărit pe geam și am pornit pe uliță, așa încet, pe lângă casă, de frica acelor cai, care pășteau liniștiți. Și strigam: „Mama, mama!” Deci prima mea amintire e un soi de traumă… Dar acum, de multe ori când sunt tulburată, mă întorc la cea imagine și încerc s-o liniștesc pe fetița de pe uliță și în felul ăsta mă liniștesc pe mine.

Și la ce visai tu, acolo, în satul de lângă Piatra?

Să văd lumea.

Deci nu voiai de la 5 ani să te faci actriță?

Nu. Nu voiam. La 17 ani, lumea a început să pună presiune pe mine. Eu scriam versuri, eram o fire romantică… Dar începuseră să mă preseze cu ce facultate vreau să fac. Și m-am întrebat ce meserie aș putea eu să-mi aleg, ca să văd lumea? Și a rezultat că actorie…

Dar de ce te-ai gândit tu că, dacă te faci actriță, o să vezi lumea?

Pentru că imediat după Revoluție vedeam filme la TV. Și toate acele personaje  existau în niște cadre și eu îmi imaginam că oamenii ăia călătoresc, ca să ajungă în acele cadre. Habar n-aveam, de fapt, cu ce se mănâncă povestea asta cu actoria. Altfel, în mine se împletesc două firi foarte diferite. Pe de-o parte, o sensibilă și o vulnerabilă cum puține sunt pe lume, cred. Iar pe de altă parte, un instinct de apărare care a făcut să se construiască în jurul acestei sensibilități o mască de fată dură, de femeie autoritară, de femeie în control. M-am ascuns multă vreme… Și când a căzut masca asta am înțeles cine sunt și că trebuie să mă arăt lumii așa cum sunt și că nu are de ce să-mi fie teamă.

În mine se împletesc două firi foarte diferite. Pe de-o parte, o sensibilă și o vulnerabilă cum puține sunt pe lume, cred. Iar pe de altă parte, un instinct de apărare care a făcut să se construiască în jurul acestei sensibilități o mască de fată dură, de femeie autoritară, de femeie în control. M-am ascuns multă vreme… Și când a căzut masca asta am înțeles cine sunt și că trebuie să mă arăt lumii așa cum sunt și că nu are de ce să-mi fie teamă.

Să înțeleg că ai făcut teatru și ca să te ascunzi? Era și el o mască?

Teatrul funcționează în ambele sensuri. Dar pe scenă se vede cine se ascunde și cine se arată.

Tu te ascunzi sau te arăți?

Cred că valoros e să te-arăți.

Așadar, voiai să călătorești, dar apoi, când ai început să înțelegi câte ceva despre teatru, care a fost motivația reală pentru a merge mai departe?

Pentru ego… Am avut un an în care n-am făcut nimic, mă urcam pe pereți. Domnul Corneliu-Dan Borcia m-a chemat la Piatra Neamț, dar eu am vrut să rămân în București. Iar acel an a fost traumatizant.

De ce nu te-ai dus la Piatra?

Pentru că voiam să fiu mare actriță în București… Dar acum, privind în urmă, îmi dau seama că, pentru mine, ăștia au fost pașii normali. Nimic nu e întâmplător. Și pașii greșiți sunt ca să ajungi într-un punct din care să înțelegi ceva. Dacă nu înțelegi, repeți…

Deci la început a fost pentru ego… voiai să fii admirată, iubită. Dar ce vrei acum să le spui oamenilor prin teatru?

Acum lucrurile s-au schimbat. A fost o acumulare de întâlniri care a dus la momentul în care sunt. Am devenit conștientă de responsabilitatea mea ca om pe acest pământ și de responsabilitatea mea ca artist. Ești pus într-un loc cu un scop. Iar scopul meu este ca ceea ce fac și ceea ce spun să-i ajute pe ceilalți. Important e să exiști între oameni, iar existența ta să-i ajute să-nflorească, să se deschidă, să fie mai buni. Prezența ta să inspire la asta…

Știu că ai avut un moment când ai vrut să te lași de teatru.

Un moment mai lung. După ce m-am întors de la Piatra Neamț. Am fost angajată acolo între 2008 și 2011. Apoi teatrul a intrat în renovare și eu m-am întors la București, unde am deschis o asociație culturală…

…cu care ai luat și premii…

Da, dar ceva nu era bine. Pentru că, uman, ceva nu era la locul lui. Eram foarte dură cu toată echipa și ajungeam acasă și mă întrebam de ce am făcut eu toate astea. Relația mea cu oamenii nu era cea corectă.

Și de-asta ai vrut să renunți la teatru?

Da, pentru că mi-am dat seama că firea mea merge împotriva mea. Și că meseria îmi ridică la plasă să merg împotriva mea. Și a mai fost ceva. Am văzut foarte multe spectacole în perioada aia cu foarte multă minciună pe scenă. M-au marcat două extreme: una în care spectacolele erau degeaba, inutile, un efort inutil și pentru creator, și pentru public. Iar cealaltă era prezența din ce în ce mai agresivă a unor texte fără duh. Și eu nu mă vedeam nicăieri. Și-mi pierdusem motivația.

Am văzut foarte multe spectacole în perioada aia cu foarte multă minciună pe scenă. M-au marcat două extreme: una în care spectacolele erau degeaba, inutile, un efort inutil și pentru creator, și pentru public. Iar cealaltă era prezența din ce în ce mai agresivă a unor texte fără duh. Și eu nu mă vedeam nicăieri. Și-mi pierdusem motivația.

Ți-a trecut prin cap să lași totul și să pleci la mănăstire?

Dacă aș avea altfel de fire, m-aș duce. Chiar acum m-aș duce. Dar sunt pătimașă. Cred că drumul ăsta din lume e pentru mine. Dar m-a tentat, da, pentru că-mi place liniștea..

Și dacă te-ai fi dus, după ce ți-ar fi părut rău, din ce lăsai aici?

Nu o să-ți spun! Dar cine vrea o să le citească printre rânduri…

N-ai intrat din primul an la actorie. Ce-ai făcut în perioada aceea?

A fost o perioada faină. Pentru că, activă cum eram eu, n-am stat acasă, m-am dus în Anglia să muncesc. Aș putea să scriu o carte despre ce am trăit eu acolo în șase luni. Am muncit la negru, fără acte. Am trecut pe la niște familii… Una dintre ele avea patru copii, o fermă superbă, la țară, cu ponei, ceva incredibil. Pentru mine era șoc cultural, la 19 ani. Iar ultimul job, după care m-am și hotărât să mă întorc în țară, am fost la o indiancă, pe care n-o interesa de Anglia și de legile lor și de faptul că n-am eu acte, așa că mi-a zis că, dacă mă întreabă cineva, să spun că sunt nepoata ei din Mombay. Acolo am trăit al doilea șoc cultural. Eu trebuia să-i ajut la magazin. Și m-au lăsat în prima zi acasă, să mă odihnesc. Și mi-au zis că pot să fac curățenie. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să curăț păianjenii de la oglindă. La oglinda de la baie erau păienjeni ca-n hambarul lui bunicu’. Și eu i-am curățat. Nu vrei să știi cât a plâns doamna aia. Jumătate de zi. Că i-am aruncat protectorii casei. După care am hotărât să mă întorc în țară să dau la facultate, pentru că la Cambridge era plin de studenți, de vârsta mea, care luau lunch-ul pe peluzele alea verzi, era un paradis în care eu n-aveam acces. Nu mi-a trecut prin cap să rămân acolo. Pentru că voiam actorie și voiam în limba mea. Dar altminteri, toată perioada aia a fost incredibil de frumoasă.

Și experiența facultății a fost la fel de frumoasă?

A fost perioada în care eu am umblat îmbrăcată numai în piele neagră. Și jucam foarte bine acel rol…

Ai trecut și prin sistemul independent, și prin cel de stat, ai fost angajată și în București, și în Piatra Neamț… Ce e defect în sistem, din punctul tău de vedere?

Sunt mai multe. Deși e un an de când am reintrat în sistem și sunt angajată într-un teatru de stat și sunt recunoscătoare pentru casa și familia pe care le-am primit, cred în continuare că unui actor nu-i face bine să fie angajat pe viață.

Crezi că în timp se transformă în serviciu…

Cred că în timp există acest pericol pentru anumiți oameni, să înceapă să funcționeze ca la serviciu. Și atunci cred că formula în care există teatrul ar trebui upgradată. Nu știu exact cum. Și apoi, dacă ne dăm un pas în spate, vedem că e o școală care nu funcționează.

De ce?

În primul pentru că sistemul Bologna e o tâmpenie în general, dar mai ales pentru artă. Nu există timp suficient, corect, pentru un student să crească în timpul facultății. Iar masterul se bifează.

Și de ce te-ai angajat dacă tu crezi că există risc de plafonare?

Există, dar nu pentru oricine. Și zic că pentru mine nu, că deja am mușcat din mărul oprit al teatrului independent. Și ard și acolo. Însă acum, pentru mine, faptul că sunt angajată e clar lucrul cel mai bun care mi se întâmplă.

Îți asigură ce? Stabilitate financiară sau artistică?

Aveam și înainte stabilitate financiară, pentru că vocea mea m-a susținut în tot acești ani. Dar stabilitatea artistică e mult mai importantă. Să faci parte dintr-o trupă este de neprețuit.

Dacă ai avea o baghetă magică și ai putea să schimbi ceva la lumea în care trăiești, ca s-o faci mai bună, ce ai face?

Lipsa de iubire e cel mai mare rău. Lipsește iubirea. Cred că dacă ar fi mai multă iubire, totul ar fi diferit. Altfel, pare că toată lumea vorbește despre iubire… dar iubirea e altceva. Iubirea mea înseamnă să te jertfești tu pentru binele celuilalt. Și dacă toți am face asta, în lanț, cu toții am simți-o. Dar atâta vreme cât ne preocupă numai sinele, se blochează comunicarea. Deocamdată nu ne dăm seama ce face tehnologia cu noi. Sper să trăim amândouă să vedem efectele. Și sunt două posibilități. Am convingerea că de câte ori omul derapează, din iubire nu e lăsat să se prăbușească. Sau… invers, e lăsat să se prăbușească, să ardă, și din cenușă s-o ia de la capăt. Dar, dacă aș avea bagheta magică… aș face în așa fel încât fiecare să fim preocupați de iubire. Cum să o primim și cum să o dăm.

E doar o modă a unor subiecte despre care se discută și se fac piese de teatru. Dar e doar o modă. Va trece. Cum e de exemplu feminismul… Știi, mie mi se pare că a dispărut galanteria. Și a dispărut din cauza femeii, care a înțeles greșit că egalitatea ei constă în faptul că trebuie să-și deschidă singură ușa… Poate că bărbații conduc lumea, dar femeile nasc lumea… Dacă femeia ar înțelege cât de importantă e ea, pentru că naște viață, n-ar mai interesa-o nicio egalitate cu nimeni.

Crezi că trăim într-o lume în care toleranța e o valoare reală?

Da. Altfel… e doar o modă a unor subiecte despre care se discută și se fac piese de teatru. Dar e doar o modă. Va trece. Cum e de exemplu feminismul… Știi, mie mi se pare că a dispărut galanteria. Și a dispărut din cauza femeii, care a înțeles greșit că egalitatea ei constă în faptul că trebuie să-și deschidă singură ușa… Poate că bărbații conduc lumea, dar femeile nasc lumea… Dacă femeia ar înțelege cât de importantă e ea, pentru că naște viață, n-ar mai interesa-o nicio egalitate cu nimeni.

Dacă te-ai întâlni acum, la masă, cu Dumnezeu, față în față, ce l-ai întreba?

Nu cred că aș putea să-i pun vreo întrebare. Dacă s-ar întâmpla, sper că aș avea înțelepciunea și să tac, și să mă liniștesc, și să gust un pic din pacea lui.