La cea de-a 25-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, desfășurată în perioada 8-17 iunie, în ultima seară publicul a putut vedea spectacolul-lectură „L’amant” de Marguerite Duras, susținut de cunoscuta actriță franceză Isabelle Huppert. În aceeași zi, în fața publicului, artista, marcată de spectacolul „Faust” de Silviu Purcărete, văzut cu o seară în urmă la Sibiu, a susținut un dialog cu regizorul român Cristian Mungiu, urmat de o discuție liberă cu spectatorii strânși la Sala Thalia. „E extraordinar că există asemenea locuri de întâlnire de dragul teatrului, care are această vocație de a aduna oameni din lumea întreagă. A fost o experiență completă, în care am avut și șansa de a vedea incredibilul spectacol al lui Silviu Purcărete, ceva dincolo de spectacol, ceva ce teatrul încă permite, o utopie dintre cele care ne arată că teatrul poate fi dincolo de ce ne imaginăm noi. Spectacolul lui este o experiență de viață pentru actori și pentru spectatori, care, fiind extrem de solicitați, rămân cu o amintire de neuitat. Evident, ar fi o experiență extraordinară să lucrez cu Silviu Purcărete”, a explicat Isabelle Huppert, după ce a rememorat secvențe dintr-un destin în care a lăsat întotdeauna loc pentru imprevizibil. Teatru și film, prezent și trecut, amintiri și gânduri despre arta actorului s-au succedat într-o întâlnire prin care s-a evidențiat personalitatea uneia dintre cele mai cunoscute actrițe ale prezentului, câștigătoare a celor mai importante premii și distincții ale genului, cu o carieră cinematografică impresionantă, dar care nu a renunțat niciodată la teatru și tocmai se pregătește de un nou spectacol în regia lui Bob Wilson. Câteva dintre gândurile, ideile și mărturisirile rămase după această întâlnire le puteți citi în continuare.
„Eu sunt foarte infidelă”
„Ca actriță, lucrez întotdeauna de o manieră autobiografică, dar există mereu un filtru. Ceea ce joc nu seamănă, din fericire, cu viața mea, dar conține stări și sentimente absolut personale. Iată paradoxul actorului, despre care scria și Diderot. Există o anumită relație între sine și celălalt, sunt în joc emoții personale. Așa este și pentru scriitori, care amestecă ficțiunea cu lucruri personale. În SUA, lucrând, m-am simțit o dată sau de două ori caricatura franțuzoaicei sofisticate, care fumează tot timpul, ca în „The Bedroom Window”, filmul regizat de Curtin Hanson. Dar eu, de cum am terminat filmul, am uitat personajul. Publicul are fantasma justificată că rolul rămâne în capul actorului. La mine nu e așa. Eu sunt foarte infidelă. Eu păstrez amintiri de la filmări, de la lucrul cu regizorul, dar rolul nu mai e cu mine, el rămâne în amintirea spectatorului. Eu mă iubesc suficient pe mine însămi, mă simt bine cu mine însămi și nu mai am nevoie de roluri care să mă însoțească.”
„Mai importantă este puterea imaginației”
„Am văzut foarte, foarte puține filme când eram copil și câteva spectacole de teatru. Am avut parte mai mult de muzee și de muzică. Cum nici sala de teatru, nici cinematograful nu au fost locuri frecvente în copilărie, nu știu cum se face că mi-am dorit să devin actriță. E un mare mister. Nu există un motiv evident. A fost un drum interior. Nu, nu fac parte dintr-una dintre acele familii de oameni de teatru sau de cineaști. În plus, am crescut într-un orășel de lângă Paris unde nu existau cinematograf și teatru. Primele filme le-am văzut foarte târziu. După aceea m-a înscris mama la un club de teatru, unde am început să merg la cursuri. Întâi am mers la un Conservator, unde exista o școală de teatru la care se puteau duce copiii. În copilăria mea, în familia mea era ca în orice familie.
Nu știu dacă așa, urmând cursuri, am învățat să fiu actriță. Mergând la teatru, ca spectator, tot timpul, devii un privilegiat, ai acces la plăceri. Nu știu însă dacă așa înveți ceva. Cred că a deveni actor sau actriță, regizor sau regizoare este ceva ce vine din interior. Mediul contează, evident, dar pentru mine mai importantă este puterea imaginației. Cred că aș fi putut fi actriță și dacă n-aș fi ieșit niciodată din camera mea, din visul meu interior. Dar, ca să dobândești mijloacele necesare pentru a fi actriță, e nevoie de ceva mai mult decât de propriul imaginar. Azi, ca să fii actor, trebuie în primul rând să-ți urmezi visul și să nu te lași, mai ales că acum trăim într-o lume plină de bruiaje, iar lucrurile stau cu totul altfel decât acum câteva zeci de ani. Trebuie să-și dea glas propriei voci interioare, nu celor exerioare, care sunt un pic forțate și agasante.
„Fiecare film își dictează propria lui lege”
„Și pe scenă, și pe platoul de filmare mă simt liberă. Exercițul teatrului este însă mai dificil, mai curios. Este o experiență vie, care se face cu ființe vii. Mie filmul mi se pare mai puțin obositor. Cel puțin pentru mine, să joc în filme nu e obositor. N-aș vrea să fiu însă în pielea regizorului! Nu m-a tentat să trec de partea cealaltă a aparatului de filmat decât din pură curiozitate, eu fiind o persoană foarte curioasă. Așa mi-ar plăcea să văd din partea aceea ce iese din creierul meu. Poate că seamănă, într-un fel, cu a te uita pe gaura cheii. Nu știu însă dacă e de ajuns. Și n-aș zice nici că sunt regizorul propriilor mele roluri, deși am impresia că-mi construiesc propriul meu mod când fac film, ceea ce îmi dă o mare satisfacție. De obicei colaborez bine cu regizorii. Eu cred că fiecare film își dictează propria lui lege și sunt fericită când pot să absorb tot ce propune filmul, tot ce inventează. Dacă, de exemplu, trebuie să repetăm mult, atunci repetăm mult. Recunosc, nu prea-mi place să repet mult, pentru că a juca în film înseamnă a surprinde ceva din moment prezent, pentru că a face cinema înseamnă a surprinde, de fiecare dată, ce e prima dată. Cinemaul este în primul rând ceva inedit, ceva ce încă nu cunoașteam, ceea ce nu se întâmplă în teatru, cu piesele clasice. În cinema nimic nu e niciodată la fel, călătoria nu e niciodată aceeași. Cinemaul folosește întotdeauna acest aspect al vieții. Apoi urmează, evident, savoire faire-ul. Experiența este mereu alta, fie că joci un copil, să zicem, fie că joci un animal, fiindcă am jucat și pisici și joc pisici foarte bine!”
„Trebuie să ai încredere în clipă”
„Odată ce ai descoperit ce și cum trebuie să faci într-un film, ceea ce e cel mai greu, totul devine mai ușor. Odată ce știi de ce faci, știi și cum să faci. Eu am nevoie de o viziune puternică, iar pentru asta e nevoie de un regizor mare. Plecând de aici, crește ceva în mine. Pentru mine, ca actriță, contează mai mult gândul decât acțiunea. La început și în primul rând e gândul. El e ceva ce îmi infuzează creierul, ceva misterios. Nu este o muncă tocmai concretă. Apoi urmează muncă concretă asupra costumului, care e foarte important, fiind primul indiciu oferit spectatorilor. Astfel, începe elaborarea. În film, e imposibil să știi totul încă de la început. Știm în clipa când facem și asta e extraordinar. Trebuie să ai încredere în clipă, în clipa aceea extraordinară când se întâmplă. Da, se construiește ceva, dar nu așa cum se construiește o casă, de exemplu, din piatră. Pentru mine, a juca înseamnă a avea un anumit ritm, ca în muzică, a juca e ceva foarte muzical. Am fost invitată să țin cursuri de artă dramatică, ceea ce nu am făcut, pentru că mi-ar lua prea mult timp și pentru că nu mă simt cu adevărat pedagog. Dar, dacă aș preda, m-aș gândi ce diferită e Casta diva cântată de Maria Callas, de Joan Sutherland sau de Montserrat Caballé. Mi se pare extrem de interesant. A juca ține, ca și a cânta, de ritm. Ritmul îl privește și pe celălalt, bineînțeles, iar pentru mine, chiar și atunci când fac un monolog, a juca înseamă a juca cu cineva, a intra în colaborare cu celălalt.
„Da, improvizez”
„A juca înseamnă a improviza”, spune Bob Wilson. Când am început să fac teatru, ignoram convenția teatrală de tot. M-au ajutat, desigur, oameni extaordinari care au venit cu o viziune nouă, cum ar fi Bob Wilson sau Peter Zadek, care mi-au dat altă dimensiune. În teatru, ideea e să abolești convenția, teatrul trebuie să existe, adică să moară și să renască din propria cenușă. Eu am avut șansa să cunosc oameni care făceau teatru așa, printre care și Krzysztof Warlikowski, care mi-au dat ocazia să mă confrunt că mine însămi. Da, improvizez, iar asta e foarte greu și n-o poți face cu oricine. Printre cele mai frumoase momente de improvizație pe care le-am făcut au fost acelea cu Maurice Pialat, un mare regizor, care crea momentele ce permit improziția, care înseamnă a merge în sensul filmului, dar un pic altfel. El însuși, ca regizor, improviza scene. Dar e nevoie însă de multă prudență când improvizezi.
„Arta preciziei contează pentru mine”
„Jean-Luc Godard, spre deosebire de ceea ce se crede despre el, dădea indicații precise sau, cel puțin, așa a fost la cele două filme la care am lucrat împreună. Avea o mare precizie, o caracteristică, aș spune, a marilor regizori. Arta preciziei contează mult pentru mine, chiar dacă e haos, chiar dacă e vorba de violență etc. Godard era foarte precis, dar avea și o blândețe a lui. Nu cunosc și nu am lucrat cu regizori violenți cu actorii. Ar fi un tip de relație de care nu vreau să știu. Am jucat în filme extrem de violente, dar nu făcute de regizori ei înșiși violenți. În „Pianista”, de exemplu, am făcut anumite lucruri pentru că sunt actriță, pentru că mi-a plăcut să le fac, știind că voi fi privită. Claude Chabrol, cu care am făcut mai multe filme, nu mi-a dat absolut niciodată nicio indicație regizorală. Ceea ce nu înseamnă că nu avea control absolut sau că nu dorea, numai că el controla tot fără să-ți dai seama. Și asta este tot o caracteristică a marilor regizori. Vorbeam despre rol, desigur, dar eu îmi făceam construcția, el nu mi-a zis nimic niciodată.”
„Fiecare spectator vede filmul pe care vrea să-l vadă”
„Cinemaul face vizibil invizibilul. Asta este forța lui și de aceea ne fascinează. El face lumină în întuneric. Eu cred că fiecare spectator vede filmul pe care vrea să-l vadă. Iată forța cinemaului. Un singur film, nenumărate interpretări personale. Filmul deschide spiritul, altfel pentru fiecare. Uitându-ne la un film, sărim în necunoscut, nu pare greu, putem avem un presentiment, dar atât. Dacă am ști ce urmează, ar fi mai puțin interesant și pentru realizatori. Și chiar și lor le e greu să-și imagineze cum va arăta filmul la sfârșit. Iar eu tocmai asta caut. Filmul este, înainte de orice, un material făcut din emoții. Iată de unde își are forța, iată de ce e atât de important pentru oameni, dar nu pentru toată lumea, căci sunt oameni care, din păcate, nu merg niciodată la cinema. Emoțiile țin de subiectivitatea pură și în cinema.”
Print