Istoria comunismului cu față umană – Dosarul „Elevul”

3stars

La mai mult de douăzeci de ani de la căderea comunismului, în spațiul public a devenit aproape un clișeu evocarea, de un fel sau altul, a regimului de tristă amintire, „serbarea” anumitor evenimente prin talk-show-uri interminabile, Ceaușescu, Securitatea etc. Pe lângă cele câteva „butoane” arhicunoscute ca generatoare de rating și vizualizări (sex, moarte, nunți, botezuri și divorțuri), poveștile din perioada comunistă încă au impact. Cu atât mai mult cu cât, în ultimii ani, s-a produs o mutație înspre zona micilor istorii personale care au creat „marea istorie” și care sunt mină de aur pentru artiști. Dosarele de Securitate sunt pline de povești exploatabile artistic încă mulți ani de-acum încolo.

tipografic 1 foto Octavian Tibar„Tipografic majuscul”, spectacolul Gianinei Cărbunariu, o coproducţie dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în parteneriat cu Teatrul Odeon, care face parte din proiectul european „Vieţi paralele – Secolul 20 văzut prin ochii Poliţiei Secrete”, aduce în discuție, în linia cunoscută a producțiilor regizoarei, o astfel de situație, descoperită în volumul „Șase feluri de a muri” al lui Marius Oprea. „Eroul”?  Un elev de 17 ani din Botoșani. „Crima?” Inscripții antisistem scrise pe ziduri și panouri din oraș. Deznodământul? La doi ani după anchetele dezlănțuite de Securitate împotriva „elementului dușmănos”, elevul se îmbolnăvește de leucemie și la scurt timp moare, mama lui trăind cu convingerea că fiul ei a fost iradiat în timpul anchetelor, fapt ce nu a putut fi însă niciodată dovedit.

Dincolo de cercetarea cu mijloace teatrale a unui fapt real, așa cum este el păstrat în dosar și aducând în plus interviuri cu ofițerii de Securitate și cu mama băiatului, spectacolul de la Teatrul Odeon are meritul că trece dincolo de problema socială pe care o pune în discuție. „Tipografic majuscul” nu este un spectacol documentar, deși documentează istoria începutului anilor ’80, dezvăluind mecanismele despre care știm cu toții „în mare” cum funcționau, dar conferindu-le concretețe pe de o parte prin mijloacele teatrale (așa cum cercetarea jurnalistică n-o poate face), iar pe de altă parte prin însăși coborârea lor de pe scena marii istorii în intimitatea unei familii simple dintr-un Botoșani întunecat. Și, mai mult decât atât, regizoarea propune o ficționalizare a unei istorii reale, atât de reală cât poate fi într-un dosar de Securitate. Gianina Cărbunariu face o punere în scenă a unei „puneri în scenă”. Dosarul „Elevul”, cazul Mugur Călinescu, este, în fond, o manipulare a realității, un joc sinistru și bine organizat, la limita dintre ridicol și grotesc – pe care, de altfel, spectacolul o surprinde foarte bine – în care un întreg aparat de stat se dezlănțuie împotriva unui copil de 17 ani… care scrie cuvinte pe ziduri. Mugur Călinescu este doar un tânăr puțin revoltat, care nu vrea să fie ca ceilalți, care refuză să știe lucrurile și să nu le spună. Nu face acte de curaj majore, nu intră în războaie care să-l tranforme în erou. Gesturile și actele lui se înscriu într-o formă de normalitate disidentă, care, însă, capătă o aură eroică prin însăși simplitatea ei. „Elevul” este privit – urmând dosarul de Securitate – ca în oglinzi paralele. Mama, tata, colegii, prietenii, anchetatorii vorbesc pe rând despre el, prin „declarații”. Și el însuși vorbește despre sine tot în „declarații”. Ceea ce scapă însă – și asta surprinde impecabil montarea de la Odeon – este însăși ființa profundă a lui Mugur Călinescu. Într-un scenariu reușit, cu o construcție bine gândită, este surprinsă într-o oră și jumătate istoria unui întreg sistem opresiv. Aproape că nu e nevoie de nimic altceva. În „Tipografic majuscul” se află istoria a jumătate de secol de comunism și, mai mult, urmele lăsate de un asemenea sistem pentru următorii mulți ani.

tipografic 3 Foto Octavian TibarConstruit extrem de simplu, cu o scenografie sumară (Andrei Dinu), spectacolul mizează intens pe această „sărăcie” a mijloacelor – o masă, câteva scaune, o saltea mare, gonflabilă și mult negru, mult întuneric, un întreg joc al întunericului spart de luminile lui Andu Dumitrescu. Literele proiectate pe ziduri, pe oameni, pe suflete și sunetul lor metalic sunt un fel de laitmotiv. Proiecțiile care capătă o concretețe obsesivă, sloganurile, dosarul însuși, cu scrisul tipic, pe care se profilează silueta firavă a lui Mugur (Silvian Vîlcu păstrează în acest rol tocmai acel amestec de candoare și hotărâre care i-a făcut pe tinerii din ’89 să iasă în stradă, nicio urmă de afectare sau de eroism desuet, doar o încăpățânare simplă de a-și rosti cu voce tare întrebările, în fața tuturor, fără să lase însă vreo clipă drumul deschis spre ființa lui). Înainte de a fi o persoană, Mugur Călinescu este un personaj în spectacolul Gianinei Cărbunariu, un personaj care, în ciuda recursului la oglinzi paralele, le scapă tuturor. Și sistemului, și familiei, și prietenilor, și colegilor, și profesorilor. Este ALTFEL într-o lume în care toți sunt la fel. Și o vreme refuză să îngroașe rândurile și să se lase asimilat. Este elementul străin și sănătos într-un organism viciat, dar care este privit ca „microb”.

Ceea ce reușește în mod special Gianina Cărbunariu în „Tipografic majuscul”, mai mult chiar decât în „X mm din Y km” sau în „20/20”, este recrearea atmosferei unui timp și a tentaculelor în care un sistem prinde o societate. Cu toată doza de ridicol aferentă. Pentru că „vânătoarea” panicată din prima parte a spectacolului, când „elementul perturbator” nu se lasă descoperit, este sinistru de comică. Și vorbește despre fragilitatea intrinsecă a respectivului sistem. O armată întreagă de anchetatori fierbe pentru că un copil scrie cuvinte pe ziduri… Și se caută fontul respectiv, se fac cercetări ample și profunde. Teroarea e grotesc de ridicolă și plutește toată în negrul din jur. Un fel de proces al comunismului, pus în scenă printr-un proces înscenat de comunism.

tipografic 2 foto Octavian TibarPe lângă Silvian Vîlcu, întreaga distribuție – Cătălina Mustaţă, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache – funcționează impecabil. Schimburi de roluri la vedere, personaje definite și puternic personalizate în câteva replici – o lume întreagă, cu diversele ei compartimente, de la familie la școală și „corpul profesoral”, până la „corpul” anchetatorilor, sunt reconstruite cu succes de numai patru actori.

Poate cea mai puternică din întregul spectacol este scena finală, aceea în care anchetatorii se confesează. De la felul cum sunt gradate replicile până la interpretarea celor trei – Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache –, momentul închide în sine toată istoria minciunii postrevoluționare, mai ridicolă chiar și mai grotescă decât cea dinainte… La lumină de data asta, cei trei securiști care au anchetat dosarul „Elevul” vorbesc cu acea „sinceritate” bine cunoscută din talk-show-urile de televiziune despre fața umană a Securității. Iar grotescul atinge cote maxime…

Teatrul Odeon, Sala Studio

„Tipografic Majuscul”

Un spectacol de Gianina Cărbunariu

Scenografia: Andrei Dinu

Coregrafia: Florin Fieroiu

Muzica: Bobo Burlăcianu

Light-design: Andu Dumitrescu

Distribuția: Cătălina Mustaţă, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu.

Foto Octavian Tibar

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.