„Lecțiile de regie ale lui Vahtangov” de Nikolai Mihailovici Gorceakov, o lucrare esențială despre unul dintre cei mai interesanți creatori ai teatrului de artă din Rusia, dispărut însă la nici 40 de ani, în 1922, și despre care se crede că dacă ar fi trăit, ar fi schimbat traiectoria teatrului ultimei jumătăți de secol, a fost pentru prima dată tradusă în România, la Editura Nemira, în colecția Yorick, în colaborare cu FITS 2017. Lansarea volumului a avut loc la Librăria Habitus, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, iar la ea au participat, alături de George Banu, directorul Teatrului Vahtangov, Rimas Tuminas, prezent la FITS în acest an cu spectacolul „Minetti” după Thomas Bernhard, traducătoarea volumului Raluca Rădulescu și Dana Ionescu, redactor-șef al Editurii Nemira. Dialogul dintre George Banu și Rimas Tuminas a fost tradus de Raluca Rădulescu, a cărei versiune o folosim mai jos.
George Banu: Prezența lui Tuminas aici e foarte importantă și e foarte important să amintim că grație lui și grație Editurii Nemira putem vorbi azi de o figură într-un fel damnată a teatrului rus, cea a lui Vahtangov. Vahtangov s-a aflat ca un fel de al treilea termen, sintetic, între Meyerhold și Stanislavski. Dacă Vahtangov ar fi supraviețuit, noțiunea de teatru de artă ar fi devenit mai complexă decât ne-a lăsat-o Stanislavski. Această idee a unui teatru care nu e doar realist, dar care nu e nici asumat artificial, ca al lui Bob Wilson, o găsim în cuvintele lui Vahtangov. Tânăr fiind, am citit și eu această carte a lui Gorceakov, care m-a fascinat. Întâmplarea face că m-am gândit la Vahtangov chiar acum câteva zile când eram la un concert. Vahtangov spunea: „La un concert, oamenii sunt eleganți”. Ei bine, eleganța atunci, în Rusia stalinistă, avea un sens polemic. A fi îmbrăcat în smoking, cu papion și a cânta Mozart era un act polemic. Azi, lucrurile s-au modernizat, ceea ce contează este muzica și mai puțin această îndepărtare vestimentară și formală. Eu nu spun că e bine sau rău, dar ce spun e că frazele lui Vahtangov, pe care le găsiți în această carte pot acompania nu cititorii simpli, în căutare de anecdote teatrale, ci oamenii care sunt preocupați de un capitol neterminat. Istoria neterminată a teatrului rus e Vahtangov.
Teatrul trebuie să păstreze demnitatea umană
Rimas Tuminas: Sibiu e un oraș atât de frumos, încât e greu să vorbim despre teatru aici. Toamna, iarna, când e frig, e plăcut să fii în teatru, dar acum (râde)… Ei bine, spectacolul „Minetti”, cu care am venit în acest an la Sibiu, este foarte apropiat de ideile lui Vahtangov. În anul 1922, când în Rusia era foamete și sărăcie, el a făcut „Prințesa Turandot” și a găsit fracuri. Era o chemare la moarte, dar și o luptă împotriva nefericirii, împotriva înjosirii omului și eu cred că exact asta este teatrul și exact asta trebuie să facă teatrul: să păstreze demnitatea umană. Trebuie întotdeauna la teatru să facem sărbători. Acolo se serbează viața. Și cred că cel mai important e să ne imaginăm drumul care duce spre acea sărbătoare. Drumul e cu adevărat important. Însuși drumul e sărbătoarea. Iar pentru asta, așa cum propovăduiesc eu, e important un singur lucru: să joci nejucând și să montezi fără să montezi. De-abia atunci se întâmplă această minune a existenței noastre, care este teatrul. Cum înțeleg eu această idee de sărbătoare… O să vă spun o poveste despre viața într-un sat în tinerețea mea. Era o iarnă grea și aveam acolo un grajd în care erau vaci, capre și alte animale. Și intri noaptea, tavanul este jos și sunt niște bârne de lemn. Sus e ceva fân, iar pe jos, pe pământ, sunt puse paie, fân și miroase atât de bine, și ne place atât de mult… Despre asta e vorba… Toată lumea tace, calul tace, nici vaca nu zice nimic, nici porcii, găinile tac într-un colț. Eu am intrat cu un felinar și am observat pe una din bârnele astea de lemn mii și mii de picături de apă. Sclipeau de la lumina felinarului. Și semănau cu stelele pe cer. Puteam să iau acele picături de apă și să le beau. Astea sunt picăturile pentru spectatori de fapt, așa e spectacolul care se naște în pământ, în noroi și crește, crește și se transformă în apă. Acesta e drumul către sărbătoarea de care vorbeam…
Vahtangov nu a construit un sistem
Vorbind despre teatrul contemporan în Rusia putem spune că ne pare rău că Vahtangov a plecat dintre noi atât de repede. După ce l-au împușcat pe Meyerhold și l-au închis pe Tairov, au început să domnească socialismul și realismul socialist în teatru. Și de câte zeci de ani a fost nevoie până au apărut Efros, Liubimov, Goncharov… A fost nevoie de o întreagă generație pentru a demonstra că regia de teatru este vie, pentru a schimba generațiile de regizori din teatru. A fost complicat. Și ne gândim cum ar fi fost teatrul nostru de astăzi, dacă el ar fi continuat să lucreze.
Vahtangov nu a construit un sistem, ca Stanislavski. Dar s-a întâmplat atunci un fenomen. Toată trupa din studioul de teatru care a rămas fără conducător, fără profesor, a luat steagul lui Vahtangov și s-au numit cu toții elevii lui Vahtangov. Nu erau chiar toți ai lui… Dar aveau nevoie de o vedetă, un steag sub care să se afle și care să-i certifice. Actorii de azi nu înțeleg prea bine ce înseamnă asta și de ce era nevoie de asta atunci.
Despre plăcerea jocului
Îi sfătuiesc pe actori să joace întotdeauna astfel încât să arunce în sală tot ce-i încurcă pe ei să trăiască, tot ce nu le este necesar. Tot ce mă deranjează eu arunc în sală și spectatorului îi place asta…. Iar ce este foarte important, ce le este foarte scump le spun actorilor să păstreze pentru ei înșiși. Eu nu cred că actorul după spectacol este obosit… Doar joacă ideea asta de oboseală. Pentru că, dacă creezi, te și odihnești, te încarci jucând. Acestea sunt niște paradoxuri în teatru, pentru că dacă actorul e obosit înseamnă că mecanismul nu a funcționat bine.
Asta era și o dimensiune a jocului la Vahtangov, care vorbea de plăcerea jocului… Spre deosebire de Stanislavski. La Stanislavski era cu totul altă poveste… Dacă joci un personaj din secolul 18, spui: Nu mai există prezent, eu sunt în secolul 18 – așa spunea actorul la Stanislavski. Dar tinerii precum Vahtangov sau Meyerhold râdeau de aceste idei ale lui. Stanislavski construia al patrulea zid, iar tinerii au adus o scară s-o pună în fața acelui zid ca să poată urca. Umorul funcționează ca să înțelegi ce se află în spate, ca să înțelegi spațiul. Să reușești să fii tu însuți și să-ți păstrezi în același timp distanța – asta presupune un extraordinar simț al umorului.
Despre muzica îngerilor
Dacă într-un spectacol există gustul copilăriei, mirosul pâinii și sunetul secolului – din aceste trei elemente rezultă o creație adevărată. Un spectacol care mă relaxează, pe care-l privesc cu plăcere. Sunetul secolului probabil că este, de fapt, și sunetul vieții predecesorilor noștri, care sunt undeva sus în cer și cântă. Există o a opta sferă stabilită de Vatican, care e cea a îngerilor, care cântă… Și aceste sunete, această muzică e cea care vine de acolo de sus și în spectacolele noastre. În orice gen de spectacol ar trebui să fie această muzică. Cu toții știm cine a spus că toată lumea e o scenă și noi toți actori în ea. Dar de fapt nu Shakespeare a spus-o primul. Lui i-a plăcut și a luat-o. Pe atunci nu exista ideea de plagiat. Ce le plăcea luau și era al lor. Era un schimb între oameni liberi pe atunci… De fapt, aceste cuvinte îi aparțin unui poet francez care a trăit cu 100 de ani înaintea lui Shakespeare, și anume Ronsard, care e spus: toată lumea e un teatru, noi suntem actori în el, soarta ne împarte rolurile și Cerurile ne urmăresc jocul. Asta e cel mai important! Că Cerurile ne urmăresc jocul… Să joci și să ții cont de ce se întâmplă sus în ceruri, nu neapărat de public sau de partener. Desigur, asta nu înseamnă să te uiți la cer când joci, dar cumva să te trimiți acolo… Și atunci rezultă o existență autonomă a personajului și de aici distanța și umorul.
„Actorii sunt niște vaci”
Eu le spun actorilor mei – și ei nu se supără – că actorii sunt niște vaci. Când sunt tineri vin și zic: pot să joc orice, pot să joc și o coadă de capră, sunt gata să joc orice. Și atunci le spun: îți imaginezi că ești o vacă. Dai lapte? Și ei spun: dau. Câți litri? Dimineața zece, seara zece. Bine, atunci te luăm. După un an și jumătate deja nu mai dau atâta lapte, iar după trei ani nu mai dau deloc. După patru ani le cresc coarne și vaca se transformă în cerb și înfrumusețează natura… Pentru că actorului rus îi place să fie respectat și iubit. Statutul unui actor în Rusia e foarte interesant. E cumva între putere și popor.
Despre noua regie
Întotdeauna când montez un spectacol îmi imaginez moartea lui Cehov. În Germania, chiar înainte să moară, a cerut șampanie, a băut încet, s-a întors cu fața la perete și a murit. Pentru mine important e acest gest de a se întoarce cu spatele. Asta e legat cumva de actorii ruși și de regie… și e important să înțeleagă că trebuie să se alunge pe sine din spectacol. Regizorul trebuie să se alunge pe sine și doar să se exprime. Acum am regizori tineri care-mi sunt studenți. Ei citesc piesa, închid cartea, pun mâna pe ea și zic: Da, e bine, dar acum trebuie să mă gândesc unde sunt eu, cum să mă exprim pe mine. Cu umor aș putea să-l întreb: „Dar cine ți-a cerut să te exprimi pe tine? Să te arăți pe tine.” Exprimă prin altcineva, prin altceva, și atunci vei fi tu!
Print