Între echilibru și dezechilibru – iată teritoriul artistului, în viziunea unui actor, care la 31 de ani a încercat diverse formule. În Bucureștiul torid, există actori fără vacanță. Printre ei, Istvan Teglas, o prezență activă la spectacolele de la Godot Café-Teatru, unde a și avut loc dialogul nostru. Povestea cu actoria a început, spune el, de la dorința de a face ceva care să-l păstreze mereu în legătură cu sufletul. Al lui și al celorlalți. Până acum, ea l-a dus deja departe, prin multe teritorii: teatru de stat, teatru independent, dans și comedie, limba maghiară și limba română, workshopuri multe și diferite experimente.
De la Târgu-Mureș s-a dus la Timișoara, apoi la Sfântu Gheorghe. A urmat Bucureștiul. Dornic de stabilite, dar conștient că arta se naște din neliniște, Istvan Teglas se simte bine în limba română și acceptă că trebuie să fii în pas cu lumea. Printre spectacolele în care îl puteți vedea la capitală se numără „Comedie pe întuneric“, „Ultima iubire a lui Sebastian“, „D’ale noastre“ sau „Viața e vis“.
Acum, când stăm de vorbă, urmează să intri într-o repetiție. La ce lucrezi?
Lucrez la un spectacol nou, în patru personaje, „Hamlet Next Hours“. Nu știu când o să fie premiera acestui proiect care a pornit de la Teatrul Mignon, recent deschis. Este o piesă scrisă de Laura Ilinca, o colegă de-a noastră, pe care am cunoscut-o acum doi ani, când am fost la atelierul lui Andrei Șerban de la Ipotești. În rest, facem tot felul de încercări, lucruri grele la noi, care durează, până când găsești un spațiu și oamenii potriviți. Dar încontinuu se întâmplă ceva. Mai am și un proiect cu coregrafa Andreea Novac, pentru Festivalul Dilema Veche de la Alba Iulia, pe care o să-l facem tot în august. Iar din toamnă încep reluările de spectacole.
Ai amintit de atelierul lui Andrei Șerban, proiect oprit anul acesta. Ce-mi poți spune despre această experiență?
Am participat de două ori, la Ipotești și la Mogoșoaia. Știi că, noi, oamenii, începem să apreciem cu adevărat un lucru abia după ce el s-a terminat, chiar dacă atunci când el este în desfășurare ne străduim să facem tot posibilul și să dăm tot ce e mai bun. Din păcate, avem hiba asta, într-un fel normală. Când am fost prima oară la workshop, nu știam la ce să mă aștept, căci un workshop înseamnă mereu altceva, ceea ce e foarte bine. Cel mai important e să încerci și să fii deschis, chiar dacă nu depinde totul de tine. Anul trecut am fost și le workshopul lui David Esrig din Germania. Deci am lucrat cu doi regizori minunați, deschiși, foarte diferiți, care au ceva de spus. Poveștile lor te absorb numai dacă le asculți. Iar eu sunt fascinat de poveștile personale ale oamenilor. Anul trecut a funcționat echipa foarte bine la Mogoșoaia, eram 35 de oameni de vârste diferite. Vorbeam cu o prietenă recent și ne întrebam dacă nu cumva ne lipsește workshopul ăsta. Ba da, ne lipsește enorm. În ultimii ani, el făcuse parte din verile mele, pe care îmi place să le petrec în relaxare, dar și cu ceva de făcut. Acum mă simt chiar… nicicum. Workshopul te curăța de ce se aduna într-o stagiune întreagă și, cu toate că nu era ușor deloc, te împingea înainte. Plecai de acolo cu un chef de viață, cu un fel de a fi cu oamenii, de a te bucura de ei și cu ei și de lucruri mici. Când se termina, săptămâni întregi stăteam de vorbă cu cei care participaseră. Lucrul ăsta s-a păstrat într-un fel sau altul. Workshopul este o experiență umană în primul rând, Andrei Șerban ne spunea să uităm că suntem actori, ceea ce e greu de făcut, voia o experiență personală întâi și apoi artistică. Era în fiecare vară o „vacanță“ plăcută, din care plecai foarte încărcat. E o mare pierdere. Ne adunam acolo oameni din toată țara, stăteam împreună tot timpul. Era ca în copilăria mea, când actorii aveau timp se ne povestească, să stea cu noi. Acolo se năștea o întâlnire frumoasă. La workshopul lui Andrei Șerban mi s-a întâmplat asta, după multă vreme. Plus că, venind din provincie, așa ai o altă așezare față de tine însuți și față de ce vrei de la un om. Poate rezulta un echilibru frumos între oameni, pe care singur nu prea ai cum să-l câștigi.
Apropo de venirea din provincie, cum îți place viața de actor la București?
Nu știu dacă mă simt bine, dar am de ales? Și nu spun ceva negativ. Recunosc că am încercat să las o parte întrebările astea grele. Mi-am pus astfel de întrebări prea mulți ani și, cumva, ele m-au ținut în loc, făceam câte ceva rar, cumva printr-un noroc. Mi-am zis să las un pic întrebările fundamentale despre teatru și să mă uit în jur, să observ exact ce e, să nu cred că e mai mult sau mai puțin. Am făcut asta ani întregi, mi-a fost greu, dar se întâmplă tuturor. Mi-a luat mult timp să-mi dau seama și, mai important, să accept. Apoi a urmat alegerea. Aleg să fac teatru pentru că-mi place să trăiesc așa sau rămân pe dinafară? Am și fost pe dinafară o vreme, dar eu sunt genul care trebuie să fie în miezul lucrurilor. Le am în esența mea, le conțin, așa că nu trebuie să-mi pun asemenea întrebări zi de zi. Orice faci, tot din tine lucrezi și pe scenă, și în viață. Acum trec printr-o perioadă în care încerc să mă conving că așa trebuie să fie. Dar nu vreau să mă mint.
Plus că lumea se schimbă mereu și, dacă nu poți ține pasul, degeaba. Sunt mulți oameni care, din păcate, n-au șansa de a fi în ce se întâmplă acum aici. Mulți spun că n-au noroc. Dar nu e așa, acum, ca să ai noroc, trebuie să ai șansa să ai noroc. E mult mai greu decât era mai demult, când, dacă făceai un rol senzațional, erai asigurat. Acum nu mai e așa, trebuie să lucrezi mai mult, să faci și alte lucruri, promovare, să abordezi un administrator etc.
Lupta asta oare nu are și o latură negativă, nu te poate distrage?
Ba da, bineînțeles. Dar nu prea ai ce face. Trebuie să fii foarte atent, să știi cât te lași distras. În studenție am citit o carte despre o actriță maghiară genială – acum are și statui în Budapesta – care povestea cum era în vremea războiului. M-a marcat ideea că, dacă nu ai posibilitatea de a face lucruri, ești terminat. Degeaba ai talent. Mă gândesc mereu la situația asta. E război – sigur, în alt sens – și nimeni nu te bagă în seamă. Cam asta se întâmplă și acum. E război, deci lupți.
Trăim într-o lume de alienați, de oameni îndepărtați de ei înșiși și de realitate?
Evident. Și normal că mă deranjează. Nu știu de ce e așa. Eu nu sunt un depedent de Internet, oricum.
Dar o mare parte din publicul vostru este.
Da, sigur. Dar uite, pe de altă parte, oamenii vin la teatru și se mai deschid și locuri noi pentru teatru. E nevoie de ele. Acum se joacă 2-3 spectacole pe zi la Godot-Café. Nouă, oamenilor, ne place să ne fie rău. Și atunci când ne e rău vrem să ne fie și bine. Observăm că trebuie să ne fie și bine. Mereu se va întâmpla ceva care să ne trezească. Plus că, din fericire, nu toată lumea e la fel, cum am crezut eu multă vreme. Dar ne e greu până ne întâlnim, până intrăm în stare de întâlnire.
În ce limbă e mai ușor să vorbești cu publicul azi? Faci teatru dans, dar și comedie bulevardieră…
Greu de spus. Eu am avut un crez mult timp. Știu, sună patetic și copilăros. Încercam să caut crezul artistic în tot ce făceam. Pe-atunci nu mi-aș fi permis să joc într-o comedie bulevardieră. Trăind pentru crezul ăla, voiam însă un singur lucru. Dar mi-am dat seama că nu sunt singurul care are asemenea probleme și m-am uitat în jur, să văd ce fac ceilalți. Ei se agățau de lucruri. Acum și eu fac lucruri pe care nu le-aș fi făcut acum câțiva ani. Trebuie însă să găsești o motivație care te ajută să evoluezi. Mă pun mereu în situația de război.
Spuneai cândva că te-ai apucat de actorie ca să rămâi în legătură cu sufletul. Mai e valabil?
Sper că din ce în ce mai mult, mai ales decât am șansa de a face lucruri care mă solicită. Pe lângă lucrurile mici, trebuie să faci și chestii complicate. Am avut nebunia cu dansul. N-am avut ce face la un moment dat, s-a întâmplat trecerea totală spre teatru și e bine.
Faci genuri diferite de teatru. Ești într-o fază solicitantă?
E ciudat. Eu nu-mi pun problema așa, dar probabil că așa se vede din afară. Mă bucur că e așa. Am încercat mereu să fac lucruri care mă interesează și la care simt că mă pricep cât de cât. Dar uneori am senzația că sunt departe de ce aș fi vrut.
Dar când ai fost aproape de ce ai vrut?
Au fost, sigur, spectacole, perioade etc. Uneori, spectacole cu viață scurtă, dar importante pentru mine. Primul spectacol de după facultate, în care jucau Nicu Mihoc și alți actori cunoscuți, făcut de Sorin Militaru, a însemnat primul meu rol în limba română și cu el s-a deschis Teatrul 74 de la Târgu-Mureș. S-a jucat o singură dată, dar a fost important. Atunci nu știam că voi ajunge aici. A fost, poate, o întâmplare, să fiu eu tânărul absolvent dorit de regizor. De atunci am rămas cu un declic. Ca să joci în altă limbă trebuie să se întâmple un declic și eu de-abia acum încep să mă calmez. Altfel, e total schizofrenic.
Am avut apoi o întâlnire cu un actor din trupa lui Laszlo Bocsardi de la Târgu-Mureș, actor care și-a făcut o trupă de liceeni. M-am dus acolo după facultate, am jucat cu adolescenți și am făcut spectacole interesante. Acolo a început să-mi fie clar ce aș vrea eu, de fapt. Apoi am plecat din trupă și din oraș, iar ei fac experimente în Tibet, lucrează cu regizori interesanți etc. Repet, cam acolo am înțeles cine sunt eu și ce aș vrea. Dar încă n-am avut ocazia să pun în practică. Asta s-a întâmplat după aceea, când am lucrat cu Vava Ștefănescu. Apoi a fost întâlnirea cu Andreea Novac, de care știe toată lumea.
Deci acum știi cine ești?
Într-o zi da, în alta nu. Sunt ca oricare. Dar acum, când am trecut de 30 de ani, simt că timpul m-a ajutat enorm, deși n-aș fi crezut asta. E normal să ai o anumită stabilitate și ea permite deschiderea. Ar fi grav ca acum să nu știu ce caut pe lumea asta.
Artiștilor le trebuie neliniște, zice o teorie veche. E așa?
N-aș vrea să cred, dar n-am încotro. Așa e. E bine să te simți calm, dar nu mereu. Vorbeam cu domnul Esrig anul trecut. Ne întrebam de ce nu se mai fac spectacole mari. Pentru că acum ne place să fim într-o chestie călduță, să ne certăm etc. Și la Andrei Șerban ne certam în timpul exercițiilor. Și el ne-a zis că e mai bine, că asta începe să te solicite altfel. De fapt, niciun spectacol la care am lucrat nu cred să se fi născut din calm și echilibru. Într-un fel ai nevoie de ele, dar, pe de altă parte, se poate să nu-ți folosească artistic.
Încerc mereu să fiu între echilibru și dezechilibru. Nu trebuie să aluneci însă nici în zona haotică. E un joc al minții. Și nu e doar din cauza meseriei, asta i se întâmplă fiecărui om. Numai că actorul îl face în program prelungit.
Actoria te eliberează în vreun fel?
Mă eliberează de unele probleme, dar mă și încarcă în aceeași măsură. Ea depinde mult de viața mea personală. Dar mă arunc de dragul personajului și de a experimenta. E mereu altfel, depinde de oamenii cu care lucrezi, de perioadă…
Tu în ce perioadă ești acum?
Într-una foarte interesantă, în care am nevoie mai mult să lucrez cu creierul. Eu mergeam și merg mult pe instinct. A fost bine, m-a ajutat. Dar acum încerc să sar în partea cealaltă: să nu mă las dus de val, să înțeleg mai mult, să insist pe nivelul gândirii. Știu că nici așa nu e cel mai bine, dar am nevoie de o astfel de perioadă. Probabil că din cele două ar putea ieși cândva ceva mai complex. Nu acum. Mai am de lucrat. Trebuie să ții pasul. Vorbeam despre ce vrea publicul. Lumea e foarte informată și tu nu ai cum să fii pe altă undă, când în jur e altfel. Acum creatorii au început să găsească, nu numai să caute. Îmi place orice spectacol care mă face să mă simt viu – spectacolele pe care le făcea Laszlo Bocsardi când eram la liceu și la facultate, când simțeam că n-am mai fost în viața mea la teatru, că n-am văzut nimic. Vreau ca teatrul să mă ia pe neașteptate.
E valabil și pentru dans?
Mai ales. Acolo am o exigență în plus. Dar acum dansul a ajuns foarte departe, termenul însuși e perimat, fenomenul e acum la extreme și acolo trebuie să fie ceva și să se întâmple ceva cu mine. Și dansul te ține în legătură cu sufletul.
Sufletul tău de ce are nevoie?
De înțelegere, de comunicare. Să simtă că e acolo cineva care-l înțelege. Asta îi lipsește și mă doare. Dar cred că trebuie să lucrez mult ca să mă fac înțeles și să înțeleg. Am avut parte de astfel întâlniri mai demult. Acum simt că mă transform, dar îmi lipsește aproape total senzația că am înțelegere. Și nu e nevoie de cuvinte, poți să te întâlnești cu cineva și să nici nu vorbești, doar să stai, și să simți înțelegerea.
Revenind la trecerea la limba română, în ce fel a contat?
Mă bucur că s-a întâmplat fără să-mi propun, căci am obiceiul nefericit de a-mi propune lucruri. E un moment important. Încep să mă simt foarte bine în limba română și cred că ea m-a și schimbat. M-a deschis mai mult. Să vorbești o altă limbă înseamnă să ai și o altă atitudine. Mi-a împins limitele mai mult și e bine că se întâmplă așa.
Când visezi cu ochii deschiși, la ce visezi?
Nu prea mai visez cu ochii deschiși, din păcate. N-am timp. Și, oricum, visam mult prea mult. E doar o perioadă însă și o să treacă.
Ce-ți dorești pentru perioada următoare?
Să fac teatru viu, asumat și sincer. Să văd sinceritatea profundă pe care o avem cu toții, dar nu prea o folosim.
De ce oare?
Nu știu. Eu încerc s-o folosesc, dar nu știu dacă e indicat. Poate că ai senzația că așa ai de pierdut. Dar eu mai bine nu fac și nu vorbesc dacă simt că nu sunt sincer. Nu mă mai prefac că înțeleg sau că am ceva de spus.
Când ai fost fericit ultima dată?
La teatru, la ultima reprezentație pe care am avut-o cu „Marea iubire a lui Sebastian“. Am reușit să mă las purtat de moment mai mult ca de obicei, ceea ce e foarte greu. Pentru actor, e cea mai mare bucurie. Două zile am plutit!
Și în afara teatrului?
Când faci asta, cam orice bucurie are legătură asta. În afara lui, am fost fericit când am ieșit în natură. Uitasem cum e să stai cu animale. Uitasem senzația din copilărie, când mi se părea ceva normal.
Print