Interviu realizat de Istvan Koreh, anul I, Teatrologie, UNATC Bcurești
István Téglás este unul dintre cei mai cunoscuți actori din capitală, venit tocmai din Ardeal în București, pentru a-și urma visul pe cele mai mari scene ale României. Frica lui față de limba română nu l-a împiedicat să fie unul dintre cei mai apreciați actori ai momentului. Se mișcă pe scenă de parcă acolo s-ar fi fost născut, dansează ca și când nimic altceva n-a făcut toată viața. Perseverență, încredere și curaj. Acestea ar fi câteva dintre calitățile care îl descriu cel mai bine pe István Téglás. Cu două ore înainte de spectacol, m-am întâlnit cu el la Teatrul Național. Fără oameni, fără zgomot, doar noi și teatrul.
Ce dificultăți ai întâmpinat în momentul în care ai început să joci pentru teatrele românești?
Mi-a fost greu să intru în teatrul românesc nu numai din cauza limbii, ci pentru că nu eram sigur dacă vreau să mai fac teatru. Dar am avut noroc să intru în spectacolul lui Dragoș Galgoțiu, care se numea „Epopeea lui Ghilgameș”. Îngrozitor era că nu știam pe nimeni și îmi era frică din cauza limbii. Erau dificultăți tehnice și lingvistice.
Ce calități crezi că ar trebui să aibă un tânăr care își dorește să devină actor?
În primul rând trebuie să-și dorească acest lucru și trebuie să se pregătească psihic. Trebuie să fie un om puternic, un om antrenat mental. În meseria asta e greu să te simți normal la cap. Am observat că cei mai puțin talentați ajung să devină actori dacă perseverează. În ceea ce mă privește, când încă eram în Târgu-Mureș nu eram atât de cunoscut, nu eram fiul vreunui actor, nu fusesem în teatru înainte de facultate, nu știam cum se face și cu ce se mănâncă. Dar după aceea mi-am dat seama că vreau să fac asta și cu acest gând am rezistat mulți ani. Chiar și acum gândesc la fel. Cel mai important cred că este să știi ce vrei.
Ce părere ai despre școlile de teatru din România și despre noile generații de actori?
Eu am terminat facultatea acum zece ani și de atunci nu am avut nicio legătură cu școlile de teatru. Tânăra generație mi se pare foarte bună, însă de multe ori există un fel de teamă și cred că nu își asumă total ce fac.
Ești unul dintre actorii de teatru consacrați din București. Nu te-ai gândit să joci în film?
Ba da. Acum tocmai filmăm lungmetrajul unei prietene. Noi, cei care jucăm în film, suntem, de asemenea, prieteni. În film este vorba despre viața noastră și, chiar dacă numele noastre sunt același ca în viața de zi cu zi, subiectul nu e bazat pe realitate. Este un film independent, iar bugetul este unul limitat.
Ai vreun ritual înainte de spectacol?
Mai demult aveam, pentru că îmi era frică, deși știam că nu mă ajută la nimic. Era un reflex. În ultima vreme nu prea mai am timp, iar asta mă ajută. Eu dacă nu am timp să stau să mă gândesc, atunci îmi iese totul bine. Așa că am renunțat la aceste ritualuri. De obicei mă încălzesc înainte de spectacole mai ales dacă acestea mă solicită și fizic.
În momentul acesta relația mea cu divinitatea este una duală, în sensul că sunt la vârsta – am 35 de ani – la care mi-am dat seama că răul care există în mine e cumva echivalent cu binele care există în mine. Iar aceste două lucruri sunt inevitabile și se completează unul pe celălalt.
Ce relație ai cu divinitatea și cel rol crezi că are în domeniul în care profesezi?
Este o întrebare foarte grea. Eu cumva mereu pornesc din prezent pentru că este foarte important pentru mine și uit repede trecutul, mai ales ce a fost urât în viața mea. În momentul acesta relația mea cu divinitatea este una duală, în sensul că sunt la vârsta – am 35 de ani – la care mi-am dat seama că răul care există în mine e cumva echivalent cu binele care există în mine. Iar aceste două lucruri sunt inevitabile și se completează unul pe celălalt. Sunt un om care a avut foarte multe frici și mai are și acum, dar am rămas mai mult cu reflexele pe care le dezvoltam din cauza fricilor. Momentan lucrez cumva să scap și de aceste reflexe. Binele și răul, pe care le observ la mine și la toți ceilalți cu care eu interacționez, încerc să le accept. Încă mă lupt foarte tare cu chestia asta, iar acest lucru mă consumă foarte mult, dar mă bucur că nu am mult timp liber, așa că nu pot să mă gândesc la asta. Dar imediat ce am puțin mai mult timp încep să mă gândesc la lucruri de genul ăsta. În viața mea, ca și în viața altora, se întâmplă lucruri rele, așa că încerc să înțeleg că asta are legătură cu viețile noastre și că așa trebuie să fie și că nimic nu e întâmplător. În domeniul în care profesez, divinitatea are un rol foarte important. Eu lucrez cu ce am și ce aș vrea să am. Lucrez cu toate gândurile pe care le am și toate sentimentele pe care le am. Mi-e frică să nu pierd acest lucru, pentru că această divinitate are legătură și cu talentul probabil. Eu uneori încă mă mai întreb dacă mai am talent pentru această meserie sau nu. Cel mai probabil nu ar trebui să mă întreb, doar pentru că mă slăbește acest lucru, însă în același timp știu că asta mă aduce cu picioarele pe pământ. Mă ajută să nu o iau razna, să nu încep să cred că „ce bine îmi merge mie” și că mereu se poate mai mult și mai bine. Chiar mi-e frică să nu pierd această legătură cu divinitatea.
Ai refuzat vreodată să joci în vreun spectacol? Și dacă da, care a fost motivul?
După cum țin minte, nu am refuzat niciodată să joc în vreun spectacol. Nici până în ziua de azi nu sunt în situația în care să pot să refuz un rol așa ușor, fără nicio urmare, pentru că eu n-am avut norocul – sau poate că da, dar nu suficient – ca să îmi permit acest lucru. Nu am fost luat pentru că cineva a zis „WOW”, ci pentru că m-am chinuit enorm de mult să-mi corectez accentul, să fiu mai bun și pentru că lumea a văzut că vreau să fac teatru și că sunt un om serios. Chiar am ceva de spus și de transmis. Trăiesc pentru lucrul ăsta. Eu doar prin chestia asta am reușit, pentru că n-am renunțat, n-am refuzat și, chiar dacă mi-a fost greu și îmi e greu și acum, am mers până la capăt, iar aceste lucruri undeva se depun, chiar dacă nu pe moment, urmând ca în viitor să te ajute. Mie așa mi s-a întâmplat și cunosc mulți colegi, actori, cărora li s-a întâmplat la fel.
De când a început pasiunea ta pentru dans și teatru?
De când mă știu. În grădiniță deja dansam, dar în clasa a treia a început ca dansul să devină o parte importantă din viața mea. Așa am și ajuns în zona asta a artei.
Chiar am ceva de spus și de transmis. Trăiesc pentru lucrul ăsta. Eu doar prin chestia asta am reușit, pentru că n-am renunțat, n-am refuzat și, chiar dacă mi-a fost greu și îmi e greu și acum, am mers până la capăt, iar aceste lucruri undeva se depun, chiar dacă nu pe moment, urmând ca în viitor să te ajute.
Ce crezi despre regizori care sunt noncomformiști, regizori care fac lucruri care șochează publicul?
Dacă tu ca regizor consideri că ai nevoie de noncomformism ca să te exprimi, n-ai decât. Și eu am făcut un spectacol de genul ăsta, „Dance a playful body”, unde tot spectacolul eram gol. Când lucram la acest spectacol cu o coreografă, amândoi am ajuns la această concluzie, fără să ne propunem acest lucru. N-am vrut să șocăm sau să fim nonconformiști, dar cumva s-a ajuns la această concluzie, ca eu să fiu gol în spectacol, pentru că amândoi eram de aceeași vârstă și în perioada aceea și eu, și ea aveam senzația că trebuie să ne golim de niște lucruri. Pentru mine, de exemplu, acel spectacol a fost ca un fel de terapie și, chiar dacă avea tușe nonconformiste, nu asta a fost ideea.
În momentele în care ai puțin timp liber e cineva care te susține și e lângă tine în afara teatrului?
Deja i-am înnebunit pe toți prietenii mei care-mi sunt apropiați și cred că e prea mult și pentru ei. Într-un fel mi-e mai milă de ei decât de mine. Am multe probleme și simt nevoia să vorbesc despre ele cu cineva.
Dacă ar fi să te lași de actorie, ce ai face?
Cred că enorm de multe lucruri! Mi-ar plăcea să fac enorm de multe lucruri. Dacă ar fi să fie așa, aș prefera să nu regret că a trebuit să renunț. Altfel, m-aș descurca și aș fi fericit, poate și mai fericit.
Ce domeniu ai prefera în loc de actorie?
Organizare, PR, comunicare și tot ce ține de arte și organizarea acesteia.
Joci în foarte multe spectacole. Când ai timp pentru tine?
Într-un fel, făcând așa multe proiecte tot cu mine mă ocup și cred că sunt egoist și narcisist. Meseria asta o văd ca pe un fel de drum al meu personal pe care îl dezvolt, în timp ce eu cresc, înaintez în vârstă, iar meseria mea crește odată cu mine.
Ce cauți la o persoană pentru a te înțelege bine cu ea? Ce trebuie să aibă pentru a fi prietenă cu István Téglás?
Mai demult aveam foarte mari așteptări și pretenții. Acum nu mai am deloc decât ca aceasta să fie sinceră și să nu aibă două fețe.
Ai pe cineva în teatru, colegi, prieteni în cine ai încredere 100%?
Da, chiar dacă n-ar trebui.