Credinţa e un păcat. Indiferent ce nume poartă şi de dogme. Când credinţa ta nu e şi a celorlalţi, păcătuieşti. Şi trebuie să fii pedepsit. Dacă nu eşti practicant, poţi să crezi în ce vrei tu în pătrăţica ta. Doar să nu vorbeşti despre asta. Şi nu e vorba numai de Dumnezeu – oricare ar fi el – corectitudinea politică a devenit un subiect atât de sensibil şi de acut, încât toleranţa, egalitatea de drepturi şi grija pentru minorităţile de orice tip face să dispară majoritatea. Pseudo-grupări apără ce nu ar trebui să aibă nevoie de nicio apărare. Există formulare şi puncte şi criterii care împart oamenii în fucnţie de atribute considerate defecte transformate în avantaje. Trăim într-o lume cu susul în jos în care dacă eşti gay eşti la fel de vinovat cu cel care nu e gay, în care femeile şi bărbaţii sunt mai egali, iar culoarea pielii încă îţi mai dă sau îţi ia libertăţi. Cenzura bunului simţ a fost înlocuită cu un set de multe reguli, iar un comportament cât se poate de obişnuit, onest şi paşnic, precis ascunde el ceva rău. De fapt, nu mai ştim cum să comunicăm între noi, cum să fim oameni, ci pătrăţele bifate pe liste absurde şi de-asta avem nevoie cum să ni se spună să fim. Şi ce să fim. Până când nu o să mai fim deloc.
Irina Crăiţă-Mândră a avut mult curaj când a ales piesa „Martiri” de Marius von Mayenburg pentru examenul său de disertaţie. Curaj şi inspiraţie. A construit un spectacol foarte coerent şi pertinent, găsind echilibrul între mesajul strident al piesei şi vocea proprie. A făcut echilibristică pe sârmă şi a ajuns cu bine la capătul acestui parcurs cu obstacole şi provocări. Nu e uşor să montezi un spectacol despre un elev care devine fanatic religios şi se hotărăşte să ucidă sau să se lase ucis în numele unui Dumnezeu răzbunător şi crud, aşa cum îl înţelege el, într-o societate prea preocupată cu propriile credinţe şi excese.
O mamă obosită, sâcâită, depresivă, vidată de iubire de un soţ fugar, care îşi caută echilibrul în exerciţii de yoga şi terapie prin râs, care preferă să nu audă şi să vorbească în stereotipuri. O colegă cât se poate de normală pentru vârsta ei; copilă, încă, dar nu pentru multă vreme, gata-gata să devină aproape-femeie. Un coleg la fel de nesigur pe orientările şi sentimentele lui precum îi e şi mersul inegal datorat handicapului fizic. Un preot care se comportă ca un PR şi nu ca un duhovnic şi flutură pueril o broşură în loc să fie un mentor pentru discipolul care îi bate la uşă. Un director de şcoală sâcâit, superficial şi procupat de imaginea de ansamblu şi nu de realitatea acestui elev atipic. Şi două profesoare – una pntru care nu e nimic altceva decât încă un rebel fără cauză şi cealaltă care se lasă atrasă în lumea lui, încearcând să îl înţeleagă, şi e absorbită ca într-un vortex în acest malaxor al vinovaţilor fără vină. Elevul încrâncenat şi profesoara hotărâtă să îl învingă cu propriile arme devin martiri ai unei cauze pierdute, iar schilodul binevoitor e victima lor colaterală.
Într-un decor în egală măsură funcţional şi expresiv, conceput de Bianca Veştemean şi Sabina Veştemean ca un zid alb compact (al plângerii?) din care cărămizile glisează, iar uşile ascund secrete colorate, Benjamin îşi strigă credinţa – la fel de absurdă precum lumea în care trăieşte. Nicholas Caţianis are multă maturitate în abordarea rolului; parcursul său creşte în ritm şi intensitate, are un întreg evantai de nuanţe, o lume interioară bogată şi tuşe fine de umor. E foarte precis şi ludic în acelaşi timp, iar în relaţia cu partenerii, paradoxal, modul unilateral de a pune problema al personajului îi oferă posibilitatea de a juca asumat şi implicat. Cătălina Bălălău este doamna profesoară Roth, cea care intră într-o luptă pentru care nu e deloc pregătită. Convingerile sale pedagogice şi modul său de viaţă o fac vulnerabilă. Parcursul ei e percutant ca o săgeată pornită dintr-un arc bine întins. Un rol deloc la îndemână e tranşat sincer şi asumat, iar rezultatul este pe măsură. Voicu Aaniţei, Georg cel cu un picior mai scurt şi sentimente ambigue, are candoare, fragilitate şi e cu atât mai surprinzător cu cât e subtil şi lipsit de ostentaţii. Un timid în care se acumulează păcatele celorlaţi, gata să se sacrifice în mod real. Silvana Negruţiu este mama cea prea obosită de probleme şi nefericire. Se joacă rafinat cu nuanţele, surprinde cu o notă de umor şi e contrapunctul fiecărei scene în care este prezentă, construindu-şi personajul cu multă atenţie pentru detalii.
Lavinia Pele este adolescenta arhetip; se joacă de-a femeia fatală aşa cum a văzut că se face, încearcă să seducă – nu fără pricepere – şi are un soi de superficialitate ludică. Andreea Şovan joacă rolul profesoarei de sport, iubita doameni Roth. Un rol masculin în textul original, devenit încă şi mai important în economia spectacolului prin alegerea regizoarei de a-l transforma într-o prezenţă feminină. Doamna Dörflinger îşi păstrează atributele masculine, iar lejeritatea şi nonşalanţa sunt foarte bine speculate şi potenţate în interpretare. Andrei Seuşan este directorul şcolii – un tip flegmatic, care ştie să păstreze aparenţele şi care doar de câteva ori îşi permite să îşi piardă calmul şi tactul. Personajul e construit din gesturi mici, rictusuri şi modulaţii ale vorbirii, iar deraierile de la conduita impecabilă sunt bine controlate. Alexandru Beteringhe este preotul cel prea puţin evlavios, dar excelent agent de vânzări – un rol construit în amonte, mizându-se pe efectul de bumerang.
Spectacolul „Martiri” de la Sala Atelier a UNATC vorbeşte foarte serios despre o lume a exceselor, în care credinţa devine un păcat. Un eseu echilibrat în care nu există buni şi răi, ci doar victime ale unui sistem în care conceptul de toleranţă devine încet-încet o ameninţare, în care războiul dintre concepte e mai periculos decât cel purtat cu arme. Uu punct de vedere artistic asupra unei realităţi distorsionate, în care nu mai există martiri, ci doar victime colaterale.
UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti
„Martiri” de Marius von Mayenburg
-spectacol de disertaţie-
Traducere Elise Wilk
Distribuţie: Nicholas Caţianis, Cătălina Bălălău, Voicu Aaniţei, Silvana Negruţiu, Lavinia Pele, Andreea Şovan, Andrei Seuşan, Alexandru Beteringhe
Regie: Irina Crăiţă-Mândră
Scenografie: Bianca Veşteman şi Sabina Veşteman
Sound&Light Design: Octavian Diaconescu
Animaţie&Grafică: The Zeind Studios
Foto: Adi Bulboacă
Print