Iubirea se poate simți ca o mișcare fragmentată, urmată de una lină, fluidă, delicată și în același timp încordată asemenea aripilor unei păsări în zbor. Iubirea poate fi și o cădere într-un hău nesfârșit, o coborâre în infern în căutarea unei Euridice, oricare ar fi ea sau, tot mai des întâlnit în societatea noastră, el. Iubirea, în toate aspectele sale, este o pulsiune care activează stări, acțiuni, emoții. Spectacolul de dans „OCD Love”, invitat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, tratează acest subiect dificil prin vastitatea lui, dar esențial uman, printr-o coregrafie complexă și nu într-atât de abstractă precum se obișnuiește în cazul spectacolelor de dans contemporan. Acel „abstract” inevitabil unei comunicări lipsite de cuvinte este subminat de un discurs coregrafic bazat pe mișcări care traduc sentimente precum suferința, durerea, disperarea, depresia corelate cu un întuneric prezent până la finalul spectacolului. Dansatorii îmbrăcați sumar în negru, scena întunecată și lumina care accentuează doar liniile corpului aflat în mișcare alcătuiesc un poem recitat pe o muzică tehno, aparent o alegere nefericită care accelerează inutil ritmul, iar repetitivitatea sunetului nu pune în valoare coregrafia. Dar în ciuda acestor argumente, aceasta este muzica secolului XXI, a generației noastre. O muzică aparte ce agită niște vieți și suflete deja agitate și a cărei biți puternici pun în mișcare compoziția monocromă care s-ar fi putut desfășura la fel de bine și în liniște. Dar în „OCD Love” nu este vorba despre starea de calm, ci despre tumultul iubirilor imposibile, despre atingeri împiedicate la câțiva centimetri distanță, despre jocul depărtărilor și al apropierilor între parteneri, indiferent de sexul lor.
Coregrafa Sharon Eyal, fostă dansatoare pentru celebra companie de dans Batsheva timp de 18 ani, s-a inspirat pentru acest spectacol din textul lui „OCD” al lui Neil Hilborn, un fel de poem care și-a găsit succesul pe internet și pe rețelele de socializare. Vorbind despre coregrafia sa, Sharon Eyal spune că „știu cum se simte și cum miroase. Precum sfârșitul lumii, fără milă. Miroase a flori, dar în același timp e întuneric. Precum o cădere într-o prăpastie întunecată din care nu te vei mai întoarce. E mult zgomot și în același timp o disperare pentru liniște. Acest spectacol nu s-a născut din dorința de a crea ceva trist, ci din dorința de a scoate ceva din mine, o piatră neagră care îmi apasă pieptul.” „OCD Love” are exact compoziția și greutatea unei pietre. Este un spectacol compact, dar cu o densitate măsurată, asupra căruia planează întunericul ca un semn de rău augur. „OCD Love” este o piatră șlefuită cu migală, fără colțuri sau imperfecțiuni, fără pori, cu o suprafață netedă și strălucitoare în care razele de lumină se reflectă unduitoare. În interiorul ei se zbat dansatori care descriu cu mișcările lor energice sau grațioase de balet un univers tulburat de neliniști și neîmpliniri. Comportamentul obsesiv-compulsiv, prezent și în titlu, se concretizează prin gesturi repetitive și rapide, care contrastează de cele mai multe ori cu celelalte mișcări ale corpului. Rămâne marcant momentul din deschiderea spectacolului, când una dintre interprete transformă un moment de dans într-un tablou viu, în care corpul nu are limite, el poate prinde orice formă dorește conștiința. Acela este primul discurs al tristeții și al însingurării executat cu atâta măiestrie, încât ceea ce ar trebui să fie apăsător devine ușor asemenea unui fulg. Un alt moment coregrafic memorabil este interpretarea celor trei dansatori, o explozie de energie care alterna cu încetinirea ritmului corpului, un fel de respiro în slow motion care sublinia valențele comportamentului uman în situațiile de relaționare directă cu partenerul.
„OCD Love” e construit din apropieri și retrageri, din boli și dorința de vindecare, din obsesia pentru viteză și dorința de a trăi liniștea, din agitație interioară și din sentimentul de ușurătate al zborului, contraste care se regăsesc într-o posibilă poveste de dragoste coregrafiată în termenii corpului, uneori grăitori, alteori ermetici. La final, întunericul este înlocuit de o lumină puternică, rece care învăluie grupul, o promisiune a speranței, a eliberării sau doar o pată de lumină pe o pânză destinată suferinței. Perfecțiunea mișcării și condiția fizică ireproșabilă a dansatorilor vin ca o moștenire de la ansamblul Batsheva din Israel, recunoscut pentru dansatorii speciali antrenați de Ohad Naharin. Coregrafa Sharon Eyal și curatorul Gai Behar au reușit să creeze un spectacol de dans care numai în 2016 va poposi în 18 orașe diferite din lume, iar pe harta lor s-a numărat și Sibiul.
Compania de dans L-E-V, Israel
Coregrafi: Sharon Eyal, Gai Behar
Dansatori: Gon Biran, Rebecca Hytting, Mariko Kakizaki, Keren Lurie Perdes, Doug Letheren, Leo Lerus
Muzică: Ori Lichtik
Light design: Thierry Dreyfus
Costume: Odelia Arnold în colaborare cu Sharon Eyal, Gai Behar, Rebecca Hytting, Gon Biran
Print