Plină vară, iulie, duminică seara. Campionatul de fotbal abia ce a început. Steaua are meci. Electric Castle taman ce se termină, cupele s-au ridicat deja desupra capului la Wimbledon. Din întâmplare am deschis televizorul şi am început să apăs mecanic butonul care schimbă sacadat imaginea de la o reclamă la alta, de la un fragment de comedie romantică la un fragment de ştire fatalistă. Şi, după o clipire scurtă a ecranului imaginea nu mai e nici HD, nici 4K, ci o sepia anarconică. Degetul se opreşte din apăsarea spasmodică şi ochii se luminează a bucurie – a durat cât o apăsare de buton să recunosc „Călăuza” lui Tarkosvki, care abia începea la o oră aproape târzie. Şi l-am revăzut. Este unul dintre puţinele filme care poate suspenda timpul. Indiferent de zgomotul străzii, de ticăitul ceasului de pe perete, de sunetul enervant al unor mesaje care intră în căsuţa poştală, „Călăuza” te ia de pe canapeaua ta comfortabilă şi îţi cucereşte, deloc brutal, atenţia. Iar astăzi, când pe atenţia noastră se bat atâtea alarme şi pop-up-uri, încât focusul mediu a scăzut vertiginos, e aproape mitic să poţi urmări un film din ’79 aproape 3 ore.
„Călăuza” este un film care leagă cu tine o relaţie personală. Nu doar că nu îl poţi uita, dar asemeni picăturilor încăpăţânate care cioplesc în piatră până când lărgesc un crater, acest film de aproape 40 de ani adaugă straturi şi profunzimi noi în timp, chiar dacă nu l-ai mai văzut de mult. Oricât de stereotip ar părea să îl numeşti capodoperă, oricât de des ar fi enumerat între preferinţele cinematografice, nu se poate banaliza. Nu este un film cult. Nu are fani. Dar poate schimba optica asupra a ceea ce este important în viaţă. Nu știu dacă cineva s-a convertit religios după acest film. Dar este foarte posibil. Nu ştiu dacă cineva a căpătat curajul de a se sinucide după acest film. Dar este la fel de posibil. O metaforă lungă de 3 ore despre existenţă, sensul vieţii, credinţă, speranţă şi mântuire. De cele mai multe ori, în această enumerare se regăseşte şi iubirea. Treapta supremă către o fericire edenică. În „Călăuza” trebuie să ai răbdare pentru a descoperi iubirea. Apare abia la sfârşit, când speranţa învinge nihilismul şi frica. Într-un monolog care ne este adresat de către o femeie în ochii senini ai căreia există toată iubirea, ţinându-se de mână cu chinul existenţei. Ca în viaţa oricăruia dintre noi. „Dar, dacă în viaţă n-ar fi fost suferinţa, n-ar fi fost mai bine, pentru că atunci nu era nici fericire, nici speranţă. Aşa cred”, asta o spune o femeie, singura capabilă de iubire.
Personajul principal, Călăuza, este cel care crede; simbolul speranţei absolute. Cel care se mântuieşte prin credinţă tocmai datorită acestei iubiri dincolo de explicaţii a celei care îl aşteaptă acasă. Drumul său nu s-ar putea împlini fără această întoarcere. Aflat în faţa camerei în care se împlinesc dorinţele, se întreabă dacă nu ar fi mai bine să îşi ia familia în Zonă, acolo unde se simte acasă. Şi totuşi, nu o face. E nevoie ca acel spaţiu să rămână cumva doar al lui. Şi e nevoie de un „acasă” la care să revină, tocmai pentru ca misterul să poată dăinui. Când speranţa însăşi oboseşte să spere, e rândul iubirii să o îmbrăţişeze, să o înconjoare cu tandreţe, pentru ca împreună să poată merge mai departe spre o mântuire pe care nu o pretind. Nici Călăuza şi nici soţia lui nu tânjesc, nu acced către ea. Ei doar trăiesc şi cred, pentru că nu pot altfel: el în miracolul Camerei, iar ea în el.
În finalul acestui film deloc uşor de urmărit, cu o cantitate uluitoare de detalii, cu imagini iconice care rămân să foreze în amintirea retinei încă multă vreme, cu o densitate de mesaje şi tâlcuri care aşteaptă să fie decodate şi asimilate, după multe scene cu impact acut asupra psihicului, cu o trecere printr-un tunel imund, numit plastic „Maşina de tocat carne”, în care cotele tensiunii depăşesc orice senzații căutate de filmele horror, cu o concluzie zguduitoare de neputinţă şi frică în faţa fericirii căutate şi abandonate, în câteva minute, se cristalizează poate cea mai banal de simplă imagine a iubirii: soţia care stă chircită la capul patului soţului istovit. Ce dovadă de iubire mai frumoasă poate exista decât sprijinul în păstrarea speranţei? Fără iubirea ei, el nu ar mai putea spera. Iar fără speranţa lui, nu ar mai fi nimic.
Revăd periodic „Călăuza”. Câteodată din întâmplare, alteori îl caut. De fiecare dată găsesc alte sensuri şi alte stări care îmi întăresc convingerea că este unul dintre filmele nu doar esenţiale, ci necesare. Iar odată cu trecerea timpului, pare a fi din ce în ce mai multă nevoie de el. Pentru că e revelator să înţelegi că dorinţele sunt periculoase, că pentru a ajunge să stai faţă în faţă cu miracolul e nevoie de sacrificii şi cunoaştere se sine, că îţi trebuie curaj pentru a recunoaşte că eşti laş, că nu suntem atât de egali precum ne vrem a fi decât în faţa fricii, că speranţa şi credinţa au rădăcină comună în iubire şi că aparenţele pot ascunde comori îngropate în spatele unei percepţii prost anternate. Dar peste toate, într-o duminică la o oră aproape târzie, în plină vară, am învăţat ceva în plus despre iubire.
Print