Tipul de scriitură care-l interesează pe Vlad Zamfirescu, atât ca actor, cât și ca regizor, este, așa cum a declarat în repetate rânduri, cel cu care „tu, ca spectator, poţi să te identifici total şi să zici: E ca-n viaţă. Mă interesează să nu poţi să te laşi pe spate în scaun, iar mintea ta să funcţioneze şi în altă direcţie decât ce e pe scenă. Îmi plac poveştile cu oameni, nu cu măşti. Vreau ca spectatorul să se poată transpune în acea poveste. Mi se pare esenţial să existe miraj! Şi adevăr!”
Recenta lui montare „Efecte colaterale”, care a avut premiera în Sala „George Constantin” a Teatrului Nottara de-abia în Fest(in) pe Bulevard, dat fiind exilul cauzat de bulina roșie, se supune întru totul acestor criterii enunțate și asumate. Vlad Zamfirescu pariază de data asta pe un autor român, debutant, și creează un spectacol de studio, o comedie dulce-amară, bine jucată, cu o regie discretă, care are ca scop în primul rând să pună în valoare actorii și să lase textul în prim-plan.
Piesa lui Alexandru Popa are reale calități dramatice, e bine scrisă, are o poveste închegată și coerentă, frumos condusă, cu relații ofertante pentru actori. E un drum pe care dramaturgia românească a momentului, altfel destul de săracă, îl poate asuma. Poveștile despre oameni, poveștile scrise bine ne cam lipsesc. Iar piesa lui Alexandru Popa este la nivelul textelor străine din aceeași zonă, chiar dacă are lungimi ce ar fi putut fi comprimate, chiar dacă există vagi alunecări spre melodramă. Până la urmă „e ca-n viață”…
Vlad Zamfirescu merge pe varianta unui decor simplu: câteva spații în care personajele se mută de la o scenă la alta, câteva interioare de locuință, creionate sumar, în care poveștile unor oameni dintr-un orășel mic de provincie, fără nume, ajung, fără voia lor, parte din scenariile unor filme scrise de unul dintre ei, Manolis, scriitorul devenit peste noapte celebru. Dramaturgul pleacă tocmai de la această idee, cât de mare este impactul vieții reale asupra ficțiunii și invers, cum ficțiunea se răzbună apoi pe viața reală. Și regizorul jonglează cu aceste schimbări de planuri, în multe dintre scene hrănind confuzia dintre personaje fictive și așa-zisa realitate.
Viața amoroasă este, desigur, resortul care declanșează întregul tăvălug al evenimentelor ce se vor sfârși undeva, într-un cimitir, fiecare dintre cuplurile implicate în poveste trecând printr-o criză. Alex și Oana, interpretați de Gheorghe Ifrim și Luminița Erga, sunt cuplul aflat de mult timp într-o criză maritală, dar bine înfipt în micuța viață socială a comunității, unde el are și aspirații politice. Pe acest fond, legătura lui amoroasă cu o tânără preoteasă de 25 de ani, descoperită de soțul preot, scoate la iveală minciuni, frustrări, tristeți și o cantitate uriașă de nefericire, imposibil de gestionat. Totul pe un fundal comic irezistibil. Pentru că, într-adevăr, din cele aproape trei ore de spectacol, vreo două râzi în hohote. Dramaturgul își trădează pregătirea de psiholog, analizând cu multă subtilitate relațiile de cuplu și felul cum ele se degradează. Celălalt cuplu, preotul Ciprian (Dan Bordeianu) și soția lui, Vera, năstrușnica Vera, interpretată de Diana Roman, e impecabil construit, atât din punct de vedere dramatic, cât și al interpretării. O nepotrivire chinuitoare și flagrantă, între un tânăr preot, care în căutarea harului se împiedică rău de tot în propriile „ispite” sexuale, și o tânără, genul pițipoancă, intrată aproape fără voia ei într-o căsătorie din care nu știe cum să iasă, disprețuindu-și soțul până la limita cu sila. Și dacă lui Gheorghe Ifrim, Luminiței Erga și Dianei Roman rolurile le par la îndemână, creația lui Dan Bordeianu e interesantă pentru că merge mai departe, e mai profundă și implică aproape o transformare fizică.
Al treilea cuplu, scriitorul Manolis și soția lui Diana (Vlad Zamfirescu și Ioana Calotă), e cel în jurul căruia gravitează toate relațiile din spectacol. Vlad Zamfirescu jonglează cu umorul lui bine-cunoscut, care atât de repede se poate transforma în sarcasm sau în tristețe amară și păstrează acel gen de candoare ghidușă care deja se poate numi stil personal. Relația lor este inteligent surprinsă de interpretarea Ioanei Calotă, soția frustrată de lipsa de atenție a soțului, dar mereu cu zâmbetul pe buze, un zâmbet superb și puțin fals, care trădează și iubirea, dar și permanenta dorință de a evada și multă, multă tristețe.
Și ultimul „cuplu”, Kostas și Maria, tată și fiică, familia lui Manolis, interpretați de Alexandru Repan și Nadiana Sălăgean, reprezintă polul melodramatic al textului. Ea, sora sacrificată, care și-a crescut fratele de la moartea mamei și care rămâne să aibă grijă de tată, necăsătorită, deja bătrână. El, tatăl chinuit de lipsa de atenție a fiului, la rândul lui chinuit de neiubirea tatălui… Nadiana Sălăgean are meritul că rezolvă cu multă finețe și cu umor rolul cel mai aproape de muchia cu melodrama, creionând inteligent și subtil un personaj în care depresia a tăiat răni adânci, dar care încă mai speră, încă mai visează, încă se mai îndrăgostește.
Spectacolul de la Nottara are toate datele unui succes de public. „Efecte colaterale” e genul de montare la care spectatorul n-are cum să nu reacționeze, e simplu și cu efect direct, e entertainment de calitate, perfect după o zi petrecută într-o multinațională.
Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”
„Efecte colaterale” de Alexandru Popa
Regia: Vlad Zamfirescu
Scenografia: Bogdan Spătaru
Asistența de regie: Oana Popescu
Ilustrația muzicală: Alexandru Popa
Distribuţia:
Alex – Gheorghe Ifrim
Manolis – Vlad Zamfirescu
Kostas – Alexandru Repan
Ciprian – Dan Bordeianu
Maria – Nadiana Sălăgean
Oana – Luminiţa Erga
Vera – Diana Roman
Diana – Ioana Calotă / Laura Vasiliu
Print