Iulia Popescu: „Talentul este acel ceva de la Dumnezeu care te face să-ți pui sufletul pe tavă”

iulia_popescuIulia Popescu joacă la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov din anul 1998. A rămas inițial pentru o stagiune, apoi încă una, apoi viața a oprit-o acolo, oferindu-i și provocări, și o zonă de confort. Nu-și idealizează profesia și nu o pune mai presus de altele, dar se bucură de surprizele pe care i le oferă și este deschisă la propuneri. Se consideră o fire veselă și spune că acum, de când viața ei personală a intrat într-o nouă eră, se bucură mai mult de lucrurile mici… În stagiunea curentă, pe Iulia Popescu o puteți vedea în spectacole ca „Absint” de Magda Fertacz, în regia lui Claudiu Goga, sau „Olenka” de Vasili Sigarev, regizat de Sânziana Stoican. Despre actorie, plăceri, dorințe, nevoi, neîmpliniri și reușite am stat de vorbă într-o după-amiază, chiar în teatrul în care e actriță, la cea mai recentă ediție a Festivalului de Dramaturgie Contemporană.

Ești actriță la Brașov de mulți ani. Cum e viața în acest teatru?

S-au strâns deja șaisprezece ani. Parcă acum viața aici e și grea, și ușoară în același timp. Acum sunt însă într-o altă etapă și viața mea de actriță contează parcă mai puțin decât viața mea de mamă, de soție, de femeie. Acum se cam împart lucrurile și importanța vieții de actriță e cam la jumătate din cât era înainte. Dar rămâne importantă – mai mult ca un loc în care vin și-mi revărs frustările, durerile, fericirile, visele, după care plec înapoi acasă, la lucrurile care chiar contează. E un alt spațiu, un spațiu numai al meu, unde-mi consum tot ce acumulez în viața adevărată, de zi cu zi. Înainte conta mai mult, pentru că nu le aveam pe celelalte, și viața mea se învârtea în jurul teatrului și al existenței mele în teatrul ăsta. Pe-atunci conta mai mult și tot ce făceam pe scenă avea, poate, o importanță mult prea mare. Sufeream când nu mi se întâmpla ceva mai important. Acum mă bucur mai tare de lucrurile mici, de un zâmbet…

Ține, într-un anumit fel, de maturizare?

Ține de o maturizare sufletească. Altfel, e ca în orice teatru așa-zis de provincie din România. Avem parte și de rutină, și de surprize. Ne dorim surprize, eu și colegii mei, pe care-i admir foarte tare. Dar, ca în orice teatru din țară, surprizele sunt rare și atunci când ți se întâmplă o surpriză plăcută o savurezi la maximum și ții cu dinții de ea, conștient fiind că nu știi peste câți ani vei mai avea o asemenea șansă.

Și poate că bucuria e mai intensă?

Absolut. Iar oamenii sunt tot timpul pregătiți. Sunt spectacole în fiecare seară, de marți până duminică. Fiind foarte puțini actori, doar șaptesprezece – mulți s-au prăpădit, alții au plecat –, muncim mult. Angajări nu s-au mai făcut, cum bine se știe. Altfel, viața e, într-o mare măsură, cum și-o construiește fiecare.

Te-ai putea imagina făcând altceva?

De multe ori mi-am imaginat. Atunci când deveneam furioasă pe existența mea de aici, pe neputințele mele, dar nu mi-am răspuns niciodată concret la întrebarea asta. Uneori, din cauza furiei, mă simțeam în stare să fac orice altceva.

Dar nu s-a întâmplat.

Evident. Cert e că, dacă aș fi vrut vreodată cu adevărat să renunț, aș fi renunțat. Aș fi făcut-o, căci oricine poate să renunțe. Dar probabil că n-am putut.

Teatrul e încă o sursă mare de bucurie?

Da, încă e ceea ce-mi face plăcere. Poate că, fiind într-o zonă de confort, prefer să lupt pe planul ăsta mic decât să fac și altceva. Și, de altfel, sunt puțini cei care au curajul să încerce și altceva și să facă foarte bine și actorie, și altceva. Actorii sunt mai boemi, mai leneși…

Pentru toată lumea contează emoțiile și viața sufletească. Noi din ele facem meserie, pentru că le avem mai la suprafață sau mai la îndemână.

Și pentru ei contează mai mult viața sufletească?

Da, dar să nu exagerăm! Pentru toată lumea contează emoțiile și viața sufletească. Noi din ele facem meserie, pentru că le avem mai la suprafață sau mai la îndemână.

iuliapopescu4Care a fost cel mai recent moment de bucurie în acești șaisprezece ani de actorie?

Poate că cel mai recent este spectacolul „Olenka”, însă, pe de altă parte, fiecare spectacol e un moment de bucurie, dacă ai grijă să ți-l faci așa. Cel mai intens astfel de moment din ultimii ani a fost „Despre iubire la om” după Cehov, în regia lui Alexandru Dabija. Eu m-am schimbat după nașterea fetiței noastre, m-am împlinit ca femeie și asta s-a răsfrânt și în ce fac pe scenă. La scurt timp după ce am născut, domnul Dabija mi-a propus să joc în spectacolul acesta. Mai lucraserăm împreună de două ori, dar montarea asta a fost cu adevărat specială pentru el, pentru mine și pentru colegii mei Demis Muraru și Marius Cordoș. Acolo am simțit toți trei că ni se întâmplă ceva, mai mult decât ni s-a întâmplat în oricare altă experiență din teatru. A fost un moment, sper că nu irepetabil, ca o clipă de împlinire, cu de toate, un spectacol care te provoacă să fii mai prezent decât oricând, mai răscolit decât oricând. Altfel, spectacolele care au urmat sunt secvențiale, pentru că au solicitat, mai mult sau mai puțin, mici părți din mine. Acolo era un tot, nu spun un maximum. La momentul respectiv mi-a provocat o mare bucurie. A fost apoi spectacolul „Absint”, care mă solicită extrem de tare, inclusiv fizic. În plus, e sumbru și nu-mi produce bucurie. Iar eu sunt un om vesel. Și îmi aduce aminte de o mulțime de lucruri.

Inclusiv de copilărie? Cum a fost copilăria ta?

Sunt bucureșteancă și am avut o copilărie de cartier. Locuiam în Berceni, am stat la cozi, am stat cu cheia de gât, ai mei nu erau deloc bogați. Ne-au crescut în fața blocului, ceea ce are, bineînțeles, o anumită frumusețe. Dar, crescând eu în perioada comunistă, în care părinții-și creșteau plini de neputințe copiii, mi-au rămas și lucruri mai puțin bune. Ai mei și-au sacrificat viața pentru noi, au fost cei mai buni părinți din lume, nimic de zis. Revenind, „Absint” a răscolit niște lucruri în mine, dar nu-mi dă o energie bună, pentru că e vorba de moarte… În ceea ce privește tehnica actoricească, te supune la încercări, îți cere treceri bruște de la o vârstă la alta, de la o stare la alta, toate trebuie făcute într-o clipă și cu profunzime. Ca actor, te provoacă. Dar eu sunt un om vesel. Îmi place să râd, chiar dacă apoi trebuie să plâng pe scenă. Am nevoie de voioșie și de strălucire, ca stare generală.

Iuliapopescu1Și n-ai parte de așa ceva nici în „Olenka”, spectacolul montat recent, în care ai rolul principal.

Fac acolo un personaj sensibil și bun, cumva drag mie, deși încă neclar. M-am îmbolnăvit în timpul repetițiilor, care n-au fost multe, și simt că mai sunt lucruri de fixat. Pentru mine e, pe de altă parte, o zonă confortabilă. Mă bucur că fac un rol care diferă de ce am făcut în ultimii doi ani. Pe de altă parte, când joci mulți ani la rând, e inevitabilă senzația de oboseală. Uneori ai vrea o pauză să uiți de toate și să o iei de la capăt când îți simți creierul odihnit și sufletul dornic. Acum, de exemplu, sunt într-o perioadă în care nu-mi doresc să joc seară de seară.

Semn de lipsă de încrâncenare?

N-am fost niciodată încrâncenată. Toții actorii din teatrul nostru trec însă prin perioade grele, de oboseală crâncenă. Noi avem mare încredere unii în alții și ne ajutăm. Aici, la Brașov, se joacă frumos și curat. Niciodată nu vezi răzbunări pe scenă. Atunci când există momente de antipatie, sunt scurte și trec imediat. Pe scenă se șterge tot și o iei de la început. E altă lume și n-ai voie să faci așa ceva. S-au mai ciocnit artiști la Brașov, dar a rămas „fruncea” – oamenii curați și frumoși, care nu-i murdăresc pe ceilalți.

În teatru, orgoliul își are rolul lui, dacă are măsură. Toți suntem orgolioși, face parte din personalitatea noastră. Dar orice lucru bun în exces devine un lucru rău, nu?

Deci teatrul nu e un cuib de orgoliu, dacă ne luăm după experiența ta?

Aici nu. În teatru, orgoliul își are rolul lui, dacă are măsură. Toți suntem orgolioși, face parte din personalitatea noastră. Dar orice lucru bun în exces devine un lucru rău, nu?

Cum ai ajuns actriță la Brașov?

Am venit înainte să-mi dau examenul de licență. Știam că e un concurs și m-am dus să văd cum e. Am câștigat concursul.

La fel de simplu a fost și când ai ajuns studentă la actorie?

Am făcut actorie la Universitatea Ecologică. Ai mei nu m-au dus niciodată la teatru. Până în facultate n-am văzut decât un singur spectacol, cred. Țin minte că era îngrozitor de frig în sală și nu înțelegeam de ce oamenii stau în furou pe scenă! Probabil că am ajuns la teatru de la o întâmplare din clasa a IV-a, când am jucat „D-l Goe”! Am fost singurul moment de glorie din toată copilăria mea și se pare că gustul lui a rămas undeva! Altfel, m-am simțit întotdeauna neapreciată la justa mea valoare. Mi-a intrat cumva în cap că trebuie să fac meseria asta. Și toată lumea râdea de mine. Poți să ai vise de genul ăsta, fără să ai ceva concret, real…

Dar visul s-a concretizat.

Am terminat liceul, am dat admitere la o facultate particulară și am intrat, pentru că intra oricine! (Râde). Apoi am avut noroc. După aceea am rămas la teatrul din Brașov pentru un an, apoi, pentru încă unul, iar acum s-au făcut șaisprezece. Între timp, s-a făcut și o viață. M-am măritat cu un ardelean și am devenit o mică ardeleancă. Se pare că-mi priește! Sunt un om fericit, am un soț care mă iubește și pe care-l iubesc, am o familie frumoasă și asta mă ține în viață. Când mă întorc acasă, las teatrul afară. Acasă fac lucruri normale, mă bucur de normalitate. La teatru, când se aprinde reflectorul, sunt altcineva.

iuliapopescu2Și rolul când e o reușită?

Contează și ce spun ceilalți, și ce cred eu, dar nu cronicile, pentru că nu sunt pertinente și de multe ori nici n-au un punct de vedere clar. Mi-aș dori să conteze în viața unui actor cuvântul criticului, căci poate fi pertinent și de ajutor, chiar dacă asta înseamnă să suferi pe moment. Eu însă n-am prins perioada în care cuvântul unor cronicari să conteze atât de mult. Cronicarii nu mai sunt repere și pentru că, într-un fel, au încetat să-și spună convingător punctul de vedere. Repet, mi-aș fi dorit să existe astfel de repere.

Revenind, sigur că în cazul fiecărui actor există oameni a căror opinie contează. Pentru rol, chiar prima întâlnire cu regizorul e foarte importantă. Când ți se întâmplă un lucru bun îți dai seama de la început. Sigur, poți avea surprize pe parcurs, să ți se întâmple ceva bun și să nu te fi așteptat, dar, după câțiva ani de teatru, îți cam dai seama din prima cum o să fie – dacă o să fie ceva care te consumă sau, dimpotrivă, genul de rol „scapă cine poate”. De la primele repetiții înțelegi ce atitudine o să ai față de rol. Nu mi s-a întâmplat să mă retrag dintr-un spectacol. Doar „Copilul îngropat”, regizat de Vlad Massaci, s-a născut după ce noi, actorii, am hotărât că nu ne reprezintă un alt text pe care-l propusese inițial regizorul. Deși, pe nepregătite, spectacolul chiar a ieșit frumos. Altfel, dacă nu te înțelegi cu un regizor, mi se pare onorabil să te retragi. Eu iau în calcul că mi se poate întâmpla și asta.

Cum vezi colaborarea actor-regizor?

Nu știu dacă sunt o obedientă. Câteodată sunt extrem de tăcută și de cooperantă. Dar, dacă mă nemulțumește ceva, pot fi destul de dificilă și chiar nu mă interesează ce spun alții, pentru că e meseria mea. O situație nu seamănă cu alta și depinde de energiile personale.

Publicul are așteptări de la actori. Dar actorii ce așteptări au de la public?

Să vină la teatru și el vine. În 1998, când m-am angajat aici, publicul era adus cu forța. Am jucat pentru liceeni, pentru militari… Erau spectatori puțini, care veneau ca la film și mâncau floricele și semințe. Era ca pe stadion. Ușor, ușor, s-au cernit lucrurile, s-a schimbat nivelul spectacolelor și al spectatorilor. De câțiva ani oamenii umplu sălile. Sunt calzi și-și iubesc actorii, îi iartă când greșesc. Dacă vin la teatru, înseamnă că le trebuie și altceva. Au nevoie de căldură și de senzații clare, pe care să le transmită cineva în fața lor, lângă ei. Era noastră îmi pare cumva impersonală din cauza tehnologizării și parcă, ținându-ne în fața unui ecran de sticlă, ne alienează. Oamenii au nevoie de senzații, de stări, de trăiri care să-i împlinească și să le aducă aminte de ei. Au nevoie să simtă, să vadă, să atingă. Pentru mine, teatrul este emoție. Dacă nu există emoție, de orice fel, nu înțeleg spectacolul și nu mă interesează.

Altfel, viața e grea pentru toată lumea. Actorii, știm, sunt extrem de prost plătiți, mai ales la Brașov. Aud că în alte orașe de la noi unii au o viață mai ușoară. Iar lipsa banilor te face să-ți schimbi reperele față de tine însuți, oricine ai fi. Te împinge la compromisuri, care aduc frustrări. Și fiecare se descurcă așa cum poate cu ele. Celor care-mi cer părerea, când vor să meargă la facultatea de arta actorului, le spun adevărul. Trebuie să aleagă în cunoștință de cauză. Dacă am avea un salariu decent, care să ne ofere siguranță și o oază de confort, am fi mult mai deschiși către lume, de fapt. Acum, din păcate, suntem foarte concentrați pe a supraviețui. Am colegi, unii cu copii, alții fără, care au două-trei joburi, în condițiile în care joacă de câteva ori pe săptămână. E absolut infernal să trăiești așa și să nu te poți relaxa. Asta modifică în adâncuri un om, numai unii nu se lasă modificați. Dar nu e nicio noutate.

Era noastră îmi pare cumva impersonală din cauza tehnologizării și parcă, ținându-ne în fața unui ecran de sticlă, ne alienează. Oamenii au nevoie de senzații, de stări, de trăiri care să-i împlinească și să le aducă aminte de ei. Au nevoie să simtă, să vadă, să atingă. Pentru mine, teatrul este emoție. Dacă nu există emoție, de orice fel, nu înțeleg spectacolul și nu mă interesează.

Noroc că există unii care se încăpățânează să facă ce le place.

Actoria e o meserie ca oricare alta. Uneori simți că poți s-o faci și o faci din tot sufletul, dar în afara scenei rămâi tot cu problemele tale. Iar pentru scenă tehnica e absolut necesară, dar nu suficientă. O înveți repede, dacă vrei și dacă ai de la cine. De fapt, ea e în jurul tău, cade peste tine, trebuie doar să fii atent. Mai mult, trebuie să ai suflet și chemare, nu doar talent, care e necesar pentru orice meserie, ca să te simți bine în ea. Talentul este acel ceva de la Dumnezeu care te face să-ți pui sufletul pe tavă când îți faci meseria. E simplu. Nu am pus niciodată meseria noastră pe un piedestal, nu am avut idoli. Organic, resping ideea, deși le-am mulțumit întotdeauna celor care m-au ajutat și i-am înconjurat cu toată dragostea mea. Întotdeauna am luat actoria ca pe o meserie pe care trebuie s-o tratezi cinstit. Atât. Dacă trăiești cinstit cu ea, meseria te răsplătește.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.