Râsul vindecă. Râsul te scapă de riduri. Râsul te scapă de stres. Râsul întinereşte. Râsul te menţine tânăr. Râzi cât mai mult şi cât mai des şi viaţa ta va tinde spre perfecţiune. Cu Râzinol toate problemele dispar. O tabletă de Râzinol administrată zilnic este cheia spre fericire. Râzinol – un hohot de voioşie. (Acesta este un mdicament. Citiţi cu atenţie prospectul. Dacă apar manifestări neplăcute adrevaţă-vă medicului sau farmacistului.)
Numai de ar fi atât de simplu. Râsul cu orice preţ provoacă de multe ori reacţii adverse. Mergem la teatru în speranţa deconectării şi relaxării totale. Ca la spa. Vrem să uităm de griji şi să intrăm într-o altă lume. Confundăm sala de spectacol cu realitatea virtuală din spatele ochelarilor butucănoşi. Comedie şi voie-bună. Ast caută multă lume la teatru. La fel ca şi la film, la o seară la mall sau la un concert de zile mari – la Zilele Oraşului.
Din fericire există şi comedii nu atât de împănate de râs. Există şi spectacole în care umorul este doar un ingredient şi nu o miere săţioasă. Râzi, dar nu hăhăi. Şi mai alternezi voioşia cu puţina gândire personală şi ceva emoţie şi empatie. „Jake şi femeile lui” de Neil Simon în regia lui Claudiu Goga de la Teatrul Metropolis este un astfel de spectacol. O comedie inteligentă care găzduieşte asemeni unei păpuşi ruseşti o dramă densă şi bine proporţionată. Din structura piesei şi din scriitură există premisele unei montări bine dozate şi consistente. Claudiu Goga nu a supraîncărcat acest schelet solid şi nu a ornat cu niciun fel de artificii sclipitoare. Jocul actorilor şi relaţia pe scenă sunt liniile de forţă care susţin fără nicio problemă acţiunea. Un spectacol foarte curat pentru o comedie, foarte exact, cu un ritm bine strunit, cu tensiune ţinută din scurt şi fără prea multe lungimi sau inconsecvenţe.
Jake este scriitorul exemplar – un personaj aproape simbol pentru creatorul consumat de vocaţia lui. Artistul care creează lumi şi devine atât de absorbit de imaginaţia lui debordantă încât ajunge să trăiască rupt între două planuri care se confundă într-o realitate soră cu nebunia. Lumea lui Jake este toată în mintea lui. Întrupează cu puterea imaginaţiei personaje care pe care le transformă în conlocutori şi îşi cere lui însuşi sfaturi pe care le primeşte din gura surorii sale sau a psihoterapeutei. Ce e ciudat şi amuzant este că întreg universul imaginar al lui Jake este populat de femei. Femeile din viaţa lui. Dialogurile elaborate şi foarte verosimile sunt rodul unei creativităţi debordante care se materializează întrun concret periculos; un dialog cu un câine vorbitor sau un robot posesor de sentimente ar fi fost mai spectaculos, dar cu un pas mai departe de nebunie. Limita fragilă dintre patologic şi imaginar nu poate fi prea mult forţată când îţi vezi şi auzi propria soră dându-ţi sfaturi. Duioşia acestei poveşti cu un scriitor nebun care vorbeşte cu femeile din capul lui stă în relaţia lui cu fiecare dintre ele. Şi nu e greu de înţeles că această nebunie asumată e felul lui de a nu înnebuni cu adevărat – creativitatea l-a ajutat să trăiască după ce şi-a pierdut soţia. Iar acum se vede din nou în pragul nebuniei, pe punctul de a-şi pierde şi ce-a de-a doua soţie care vrea să îl părăsească. Şi-atunci face ce ştie el mai bine: cere ajutor minţii sale şi umple casa cu scenarii şi personaje care să îl certe, să-l motiveze, să-l sfătuiască sau pur şi simplu să-l iubească. Singurătatea din spatele replicilor isteţ-amuzante şi nevoia de iubire de dedesubtul situaţiilor construite cu haz. Această căptuşeală de emoţie face ca spectacolul să nu fie doar o pătură udă pe o minte obosită a unui spectator venit în căutare de Râzinol.
Tot greul spectacolului este dus de Ştefan Bănică – mereu în scenă, fără prea multe momente de respiro şi mereu pe post de centru-înaintaş. El este cel care trebuie să marcheze şi să puncteze de fiecare dată. Deloc uşor. O postură solicitantă, care pe cât este de ofertantă, pe atât cere o concentrare şi o gândire scenică fără fisură. Iar fluxul gândurilor lui Ştefan Bănică este vizibil şi curge prin ochii lui cu debit puternic. Este amuzant atunci când trebuie şi cât este nevoie, fără exagerări, şi apasă pedala emoţiei cu moderaţie. Un rol construit pe contraste, care întinde fibra interpretării între cei doi poli, fără a o face o clipă în mod ostentativ; cu calm, moderaţie, precizie şi multă căldură şi carismă. Un rol deloc uşor, care nu pare deloc greu pentru spectator – o performanţă pentru orice actor.
Partenerele sale adaugă fie savoare, fie candoare şi mobilează cu gust relaţiile pe scenă: Andreea Vasile (Maggie) este femeia care se vede pusă în situaţia de a-şi alege viitorul şi trebuie să ia decizia corectă. Este singura femeie reală şi virtuală în acelaşi timp şi face lin trecerea dintre cele două planuri, fără artificii de prisos; voluntară, independentă, sigură pe sine şi cu o prezenţă care se impune de la sine. Anca Dumitra (Julie) – prima soţie pierdută de Jake, amintirea iubirii celei mari. Poate singura notă disonantă din spectacol. Nestăpânindu-şi vocea, cu un ton plângăcios, pune accente în mod aleator în frazare şi joacă pe o singură notă, cu prea puţin adevăr şi prea multă afectare. Carmen Tănase (Karen) şi-a găsit un întreg repertoriu de teme de improvizaţie şi construieşte din detalii o soră cicălitoare care aduce o pată de culoare şi umor în lumea zbuciumată a lui Jake. Luminiţa Erga (Edith) merge pe aceeaşi linie şi o completează cu nota sa personală, transformând-o pe psihoterapeută dintr-o prezenţă profesională într-una ponderat comică. Diana Roman (Molly la 21 de ani) este adolescenta care îşi iubeşte tatăl şi e confidenta de la care primește cele mai bune sfaturi – construieşte un rol consistent, emoţionant şi aduce cu sine toată povestea personajului; are o mare calitate: o crezi, pentru că joacă asumat. Nadiana Sălăgean (Sheila) este singura femeie care nu are un avatar imaginar şi care se vede prinsă în lumea nebună a celui alături de care vrea să înceapă o relaţie. Mirarea sa şi jocul în plin te fac să nu o uiţi prea uşor. Roberta Mitache (Molly la 12 ani) este o fetiţă pe cât de frumoasă pe atât de serioasă care nu se alintă pe scenă, ci înţelege cum poate mai bine rolul şi îl interpretează cu multă credinţă.
„Jake şi femeile lui” de la Teatrul Metropolis este o comedie. Nicidecum una spumoasă. Nu promite hohote de râs. Şi bine face. Este o comedie unde există şanse să plângi. Şi să te iei în serios. Şi să simţi măcăr puţin. Şi să te bucuri la teatru altfel decât zgomotos şi expansiv: sensibil-reflexiv, cu un râs sincer şi o emoţie asemenea.
TEATRUL METROPOLIS
JAKE ȘI FEMEILE LUI
de Neil Simon
regie şi ilustraţie muzicală: Claudiu Goga
traducerea: Petre Bokor
decor: Ştefan Caragiu
costume: Liliana Cenean
Jake: Ştefan Bănică
Maggie: Andreea Vasile
Julie: Anca Dumitra / Ada Galeş
Karen: Carmen Tănase
Edith: Luminiţa Erga
Molly (la 21 ani): Diana Roman
Sheila: Nadiana Sălăgean
Molly (la 12 ani): Roberta Mitache
Print