Jan Lauwers: Arta este întotdeauna politică

lauwersInterviu realizat de Raluca Rădulescu

Belgianul Jan Lauwers, unul dintre invitații speciali ai ediției din 2015 a Festivalului European de Teatru „Eurothalia”, organizat de Teatrul German de Stat din Timișoara, unde a avut loc dialogul nostru, a încercat tot ce se poate în sfera artelor. Face teatru și film, are pregătire de artist vizual, scrie texte dramatice și scenarii, convins fiind că arta este inevital politică, dar că, atunci când propune răspunsuri la întrebări politice, nu mai e artă. În 1986 a înființat la Bruxelles Needcompany, companie cu care a călătorit în toată lumea și a făcut experimente artistice remarcabile. Susținător al teatrului postdramatic, apreciat în întreaga Europă pentru creația sa și deținător al multor distincții importante, Jan Lauwers nu se poate hotărî să aleagă între teatru, film, arte vizuale, așa că le face pe toate. Anul acesta s-a întors în România, de data aceasta la Timișoara, unde trupa sa a prezentat spectacolul „Poetul orb”. Povestea acestuia și povestea poveștilor din creațiile sale într-un dialog în care am ajuns, inevitabil, la adevărurile și minciunile printre care trăim.

Nu sunteți pentru prima dată în România. V-ați mai întâlnit deja cu publicul de aici, la Sibiu, la București… Știți deja la ce să vă așteptați? Cum a fost întâlnirea cu publicul timișorean?

Am fost profund emoționat. M-am întâlnit cu un public foarte inteligent. Uneori spectatorii sunt foarte deschiși, alteori sunt un pic snobi. Aici am simțit că publicul e cu adevărat foarte interesat să vadă, să comunice. Când ești pe scenă și te uiți în ochii spectatorilor, simți că ești una cu ei, că împreună alcătuiți un organism care funcționează. Între public și actor există întotdeauna comunicare. Publicul este la fel de important ca actorul de pe scenă și, în lipsa lui, nu e posibil schimbul de energie, care se simte. Știți bine, uneori actorii sunt încântați de un anumit public. Și aici, la Timișoara, am avut un public minunat.

Spuneți ce spuneți în spectacolele dvs. pentru că nu puteți altfel sau vă gândiți și la cei care le vor recepta și la cum le vor recepta?

Adică pentru mine publicul este un artist? Da, într-un fel. Fac teatru de mai bine de treizeci de ani și la un moment dat am început să cred altceva. Acum vreo zece ani mi-am dat seama că ce facem noi la teatru și în artă în general, e prea izolat de societate. Or, arta trebuie să se întoarcă în mijlocul societății. Așa că am schimbat stilul. Acum scriu altfel, încerc să fiu mai deschis, astfel încât publicului să-i fie mai comod. Arta nu mai are forța de a șoca. Acum lumea în sine e șocantă. Arta rămâne doar o posibilitate de a comunica. Iar teatrul e un medium foarte frumos pentru că poți face o înțelegere cu publicul, care vine într-o clădire să vadă pe cineva și noi îi cerem să ne dea două ore din viața lui. Acest timp pe care ni-l acordă este un dar foarte important. Numai că trebuie să facem ceva cu el, avem o răspundere mare și ne asumăm un risc mare. Încercăm să facem un schimb plin de energie și să fim cât mai deschiși posibil. Arta este un timp între două greșeli. E foarte frumos dacă ne acceptăm greșelile.

Acum vreo zece ani mi-am dat seama că ce facem noi la teatru și în artă în general, e prea izolat de societate. Or, arta trebuie să se întoarcă în mijlocul societății. Așa că am schimbat stilul. Acum scriu altfel, încerc să fiu mai deschis, astfel încât publicului să-i fie mai comod. Arta nu mai are forța de a șoca. Acum lumea în sine e șocantă. Arta rămâne doar o posibilitate de a comunica.

Ce rol joacă autobiografia în ceea ce scrieți și în spectacolele pe care le faceți după propriile texte?

Rolul autobiografiei este un element mult discutat și bine pus la punct în trupa noastră. Ne întrebăm tot timpul ce fel de povești ar trebui să spunem pentru spectatorul de azi, de ce fel de povești e nevoie. Cred că e nevoie de povești noi. Fiecare creație artistică e un autoportret. E valabil și pentru public. Vezi ceva și, recunoscând acel ceva, te vezi pe tine însuți. Noi schimbăm autoportretele între ele. Iar discuția este animată pentru că apare mereu următoarea întrebare: Cum poți să fii atât de vanitos, încât să vorbești despre tine însuți? De ce ești atât de important încât să-ți spui propria poveste? Însă dacă o poți face universală, ea devine semnificativă. La un anumit moment, la un anumit nivel din spectacol, nu mai contează că povestea este autobigrafică. Devine o poveste universală. Ce fac eu vizează umanul. Încerc să fac artă umană. Trebuie să fim din ce în ce mai conștienți că policienii din jurul nostru, capitaliștii, toată lumea minte. Lumea întreagă e plină de minciuni. Istoria e plină de minciuni. Și în teatru poți minți, dar acolo știi că asta faci. Poate că prin minciunile pe care le spunem aici și prin greșelile pe care le facem ajungem la un fel de adevăr. Teatrul e o poveste despre adevăr, despre cum poți descoperi un nou fel de înțelepciune. Fără să fim prea aroganți, fără să fim vanitoși, încercăm să luăm în serios discuția cu publicul.

O luați în serios, adesea făcând glume?!

Umorul este o armă, dar nu pentru lași. Umorul este o cale de supraviețuire. Dacă ar avea mai mult umor, politicienii nu ar mai ucide atât, nu ar mai tăia atâtea capete. Când umorul are un anumit nivel, poți discuta în profunzime. Cred în puterea umorului și am nevoie de acest gen de umor. Este alegerea mea să spun povești foarte serioase, care pot părea modeste, și să râd din când în când. Frumusețea e că asta poate crea confuzii. Cu umorul trebuie să ai grijă, mai ales când e vorba despre un spectacol ca cel pe care l-am jucat la Timișoara, care este abia la a cincisprezecea reprezentație. Actorii sunt atenți și nu merg prea departe cu glumele ca să nu cumva să alunece în prea mult „entertainment”. Îmi place entertainment-ul, e bun pentru oameni, însă lucrurile de bază sunt lucruri serioase.

Umorul este o armă, dar nu pentru lași. Umorul este o cale de supraviețuire. Dacă ar avea mai mult umor, politicienii nu ar mai ucide atât, nu ar mai tăia atâtea capete. Când umorul are un anumit nivel, poți discuta în profunzime. Cred în puterea umorului și am nevoie de acest gen de umor.

De ce… Poetul orb? De ce ați ales acest punct de pornire, pentru a merge apoi mult mai departe?

Da, exact asta este, un punct de pornire. Când am ajuns la Cordoba, am văzut moscheea în mijlocul căreia, în secolul al XI-lea, s-a construit o catedrală. M-a impresionat profund ciocnirea dintre civilizații, am început să studiez islamul, despre care vorbește toată lumea, dar în a cărui istorie nu se uită nimeni. Toți suntem nedumeriți, adesea tuturor ne e frică de el etc. Și așa am aflat că în secolul al XI-lea islamul era foarte deschis, că femeile aveau putere. Așa l-am descoperit pe poetul din Siria. Statul islamic a retezat capul statuii acestui Abu al ‘ala al Ma’arri. Am văzut textul scris de acest musulman ateu, agnostic. A fost extraordinar să constat că și la ei există aceleași conflicte, după care mi-am dat seama că vreau să vorbim despre ele și să le arăt oamenilor această asemănare. Am pornit, așadar, de la lumea lui Abu al ‘ala al Ma’arri, am citit poezia islamului, am descoperit un întreg univers de care nu aveam habar. Am dorit ca, prin acest spectacol autobiografia, discursul despre noi înșine să se întâlnească cu alte elemente din istorie. A fost minunat să lucrăm la el. Toate coincidențele, fiindcă toate poveștile noastre ajungeau până în secolul al XI-lea, toate istoriile legate de cruciade, toate au fost absolut uimitoare. Și dacă înțelegem că aceste coincidențe nu sunt coincidențe, atunci înțelegem că noi toți suntem legați unii de alții. Și, iată, se creează din nou o energie pozitivă.

Atunci când ați găsit acest punct de pornire, ați știut că veți ajunge la un subiect foarte actual, chiar fierbinte în zilele noastre?

Bineînțeles. A fost o alegere. Evident că mă intriga ce se întâmplă în lume. Arta este întotdeauna politică, așa cred. Poveștile pe care le aflu de la actori și povestea care a început la Cordoba, de la poetul sirian, se unesc într-un fel de puzzle și eu am început să unesc piesele. Compozitorul a venit cu o muzică frumoasă, eu dorind să avem un fel de muzică pop cu elemente istorice. Totul a fost orientat în această direcție.

Este important pentru dvs. să fiți la curent cu tot ce se întâmplă în lume, în pas cu vremurile?

Nu mă gândesc la asta. Trăiesc această viață și sunt aici, acum, când se întâmplă cutare sau cutare lucru.

Considerați că ați făcut un spectacol care e și politic?

Absolut. Arta este întotdeauna politică, repet. Politica e totul, însă arta nu e totul. Discuția despre artă și politică ne trimite înapoi la comunism și la realismul socialist și nu e o opțiune bună. Dacă judecăm altfel, cred în necesitatea unui estetism etic. În secolul XX creatorii de teatru au stat prea departe de public, arta a fost în chip prea pronunțat destinată specialiștilor, așa că trebuie să provocăm o deschidere, iar o asemenea deschidere este o alegere de natură politică. În sensul acesta, spectacolul meu este politic.

Credeți că teatrul poate schimba lumea în vreun fel?

Arta n-ar trebuie să aibă o asemenea ambiție. Ca să schimbi lumea trebuie să ai răspunsuri, pe când arta are nevoie de întrebări, nu de răspunsuri. Artistul trebuie să pună întrebări, de preferat la timpul lor. Doar la prima vedere arta nu e necesară. Fiind, chipurile, lipsită de utilitate, ea poate deveni însă o mare valoare, inclusiv politică. Ambiția artei e să fie în centrul lumii. Dacă schimbi lumea, devii parte din noua lume într-un mod care poate fi greșit. În fine, e greu de spus. Dar, dacă dai soluția, ucizi arta. Menirea artei nu e să ofere soluții. Soluțiile țin de politică.

Arta este întotdeauna politică, repet. Politica e totul, însă arta nu e totul. Discuția despre artă și politică ne trimite înapoi la comunism și la realismul socialist și nu e o opțiune bună. Dacă judecăm altfel, cred în necesitatea unui estetism etic. În secolul XX creatorii de teatru au stat prea departe de public, arta a fost în chip prea pronunțat destinată specialiștilor, așa că trebuie să provocăm o deschidere, iar o asemenea deschidere este o alegere de natură politică. În sensul acesta, spectacolul meu este politic.

Înainte de „Poetul orb” am văzut, în festival, montarea lui Oskaras Koršunovas după „Pescărușul” lui Cehov și nu am putut să nu observ diferența între mijloacele alese pentru cele două spectacole, de la totala simplitate a lui Koršunovas, la „inflația” chiar aș spune, de mijloace din spectacolul dvs. De unde și de ce această bogăție de mijloace?

Arta este, spuneam, un schimb de energii și cred că e nevoie de cât mai multe surse diferite de energie în același timp. Eu și trupa mea încercăm să folosim tot: lumini, muzică, dans, text, actorie, scenografie. Fiecare element este autonom și are valoare în sine. Muzica, de exemplu, e minunată și poți pur și simplu s-o asculți, așa cum poți să asculți textul separat. Balonul pe care-l vedem la sfârșit l-am făcut cu mâinile mele, fără să știu dinainte când o să-l folosim. Pur și simplu l-am avut, cum am avut și turnurile din decor, după care ne-am gândit ce putem face cu ele. Am combinat, deci, elemente autonome, sperând să funcționeze împreună ca un tot și în același timp ele să rămână autonome sau, mai bine spus, independente.

Mie mi s-a părut și că ceea ce fac actorii pe scenă ține, la un moment dat, mai mult de performance decât de actorie?

Suntem actori și performeri. Cei din urmă încearcă să producă, actorii încearcă să reproducă. Am dorit să atingem un echilibru între tehnicile de a reproduce și tehnicile de a produce ale interpreților. Pornim de la arta vizuală, dar facem teatru. Suntem actori, dar, în momentul de față, putem schimba definiția actorului.

Dvs. și compania dvs. funcționați de aproape treizeci de ani ca un tot unitar, n-aș îndrăzni să spun ca o familie, pentru că acolo relațiile sunt de altă natură, și totuși vă unește ceva foarte puternic, mi se pare mie?

Suntem împreună ca profesioniști, nu alcătuim o familie. Dar, desigur, lucrăm mult împreună, îi cunosc foarte bine pe toți, iar ei toți mă cunosc foarte bine pe mine. Suntem împreună cu un scop, nu ca în familie, unde predomină legăturile de sânge: noi lucrăm pentru că trebuie să facem teatru sau, altfel spus, sângele nostru este teatrul. În sensul acesta, ne putem considera o familie, o familie unită prin profesie. Lucrăm în echipă și așa apare dragostea, bineînțeles.

Suntem împreună cu un scop, nu ca în familie, unde predomină legăturile de sânge: noi lucrăm pentru că trebuie să facem teatru sau, altfel spus, sângele nostru este teatrul. În sensul acesta, ne putem considera o familie, o familie unită prin profesie.

În orice familie, de-a lungul anilor apar povești, se schimbă perspectiva asupra unor întâmplări… V-aș întreba dacă vă puteți privi propriile spectacole și dintr-o perspectivă temporală mai îndepărtată?

De exemplu, „Camera Isabelei” este o experiență minunată, este un spectacol pe care-l jucăm de doisprezece ani. Iar felul în care reacționează oamenii e aproape înspăimântător. Atingem un anumit punct al sensibilității umane, ceea ce e valabil și pentru „Poetul orb”. Un spectacol bun poate rezista ani întregi. Iar frumusețea teatrului e că a dispărut în clipa în care nu se mai joacă. El va rămâne în amintirea unor oameni, dar următoarea generație nu va avea habar de el. Teatrul trebuie să-l joci, asta a frumusețea lui. Teatrul e foarte legat de momentul în care e creat, spre deosebire de artele vizuale. Iar creatorul trebuie să fie conștient de asta.

Știu că faceți și film, și alte forme de artă… Nu vă este suficient teatrul? Sau pentru Jan Lauwers nu există granițe între arte?

Sunt un om neliniștit. În fiecare zi trebuie să scriu, așa simt câteodată. Alteori simt că în fiecare zi trebuie să fac teatru sau mă gândesc mereu la film. Întotdeauna am lucrat la cinci-șase proiecte în același timp. Așa funcționez eu. Uneori îmi doresc din tot sufletul să fac un singur lucru. Alteori lucrez îngrozitor de mult pentru că-mi place la nebunie. Sunt artist, deci fac artă. De treizeci de ani încerc să mă conving pe mine însumi să fac ori numai teatru, ori numai arte vizuale. Dar nu reușesc. Câteodată sunt frustrat. Sunt cum sunt și e clar că-mi place să lucrez cu oameni, așa cum îmi place și să fiu singur în atelier uneori, să fac un desen sau să scriu un text. Așa am fost mereu și nu mai cred că o să mă schimb vreodată.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.