În ruinele unei biserici începe într-o seară o poveste fără „A fost odată…”. O femeie aşteaptă, un bărbat rătăcit intră în biserică şi ea începe să-i spună povestea pe care el a uitat-o de mult. Din acest plan al unei realităţi aparente se trece în cel de-al doilea plan, al expunerii poveştii. Rama lasă loc tabloului care se recompune din imagini, multe imagini de o frumuseţe copleşitoare, ce înghit aproape toate celelalte elemente scenice. Mai puţin asimilabilă spaţiului european/ occidental, în care poveştile sunt mai elaborate, mustesc de zeci de sensuri ascunse în spatele replicilor, în care cuvântul are o ponedere importantă şi câmpurile semantice dictează adesea constructul scenic, „O poveste japoneză”, textul lui Chikamatsu Monzaemon, pus în scenă la Sibiu de Yasuda Masahiro, propune un fel de pod între civilizaţii.
Şi, când spun „pod”, nu mă refer la un soi de împrietenire cu forţa „între popoare”, ci la o lucrare-experiment mult mai subtilă, care i-a reuşit din plin regizorului japonez invitat la Teatrul „Radu Stanca” să monteze una dintre cele mai cunoscute piese din Japonia cu trupa de la Sibiu. „Este pentru prima dată când la un teatru de stat din Europa o lucrare a lui Chikamatsu Monzaemon e jucată în stil contemporan”, spune regizorul, care nu-şi ascunde dorinţa ca textele dramaturgului supranumit „Shakespeare al Japoniei” să fie incluse în repertoriile teatrelor din Europa şi jucate cu aceeaşi regularitate ca cele ale lui Cehov şi Shakespeare.
Piesa japoneză, cu titlul original „Asasinarea unei femei în infernul de ulei”, spune o poveste simplă, cu evidente intenţii moralizatoare, despre un tânăr subjugat plăcerilor, care îşi ruinează familia şi acumulează datorii la cămătari ca să se poată bucura de farmecele curtezanelor. Dezmoştenit de mama lui şi alungat de acasă, tânărul este vânat de cel de la care a împrumutat bani, iar spaima că peste noapte datoria va creşte de cinci ori, conform înţelegerii, îl face să ucidă. Să-şi ucidă prietena din copilărie, o femeie minunată, soţia unui negustor de ulei, mamă a trei copii, rămasă singură acasă într-o seară… Crima se petrece într-o baltă de ulei, iar bărbatul va fi în cele din urmă prins şi trimis la moarte. Fără substraturi filosofice evidente, povestea are farmec prin însăşi simplitatea ei, dar felul cum este pusă în scenă la Sibiu o reconfigurează şi o aduce în planul gândirii şi al sensibilităţii teatrului european la niveluri subtile.
În primul rând, regizorul alege să se adreseze sensibilităţii contemporane prin imagine violentă de puternică şi violent de frumoasă. Să-l aşeze faţă în faţă cu un fel de ispită a frumosului căreia să nu-i poată rezista, care să acţioneze ca o vrajă, purtându-l astfel înspre zona sensibilităţii orientale. Gestul este riscant într-o lume în mare parte subjugată de farmecul urâtului, într-o lume în care culorile, desenele, mişcările şi gesturile sunt încă sub imperiul esteticii urâtului. Dar scenografia lui Alin Gavrilă şi costumele Roxanei Ionescu în acest caz urmează pe deplin un traseu în care până şi mizeria este „estetică”, la modul asumat, şi fiecare element în sine spune o poveste. Luminile, spaţiile scenice, culorile, toate sunt coduri, dar adaptate la zona europeană şi vorbindu-i despre Japonia şi teatrul japonez unui public prea puţin familiar cu ele. Pariul este să câştige acest public şi să găseaescă acele elemente care să însemne „emoţie” şi pentru o civilizaţie, şi pentru alta. Riscul de a aluneca între zonele de emoţie, riscul de a-şi pierde actorii printre gesturi şi mişcări supuse altor coduri era uriaş, iar faptul că Masahiro Yasuda a reuşit un experiment unic în România este un mare merit.
În plus, antrenamentul actorilor de la Teatrul din Sibiu, care şi-au însuşit un set întreg de mişcări corporale restrânse, specific stilurilor tradiţionale japoneze, un anume tip de rostire a cuvintelor, în care limba română sună cu totul altfel, au adus în spaţiul teatral românesc o adiere din altă lume. Şi un exemplu concret – atât pentru actori, cât şi pentru public, obişnuit cu alt gen de interpretare – de ceea ce înseamnă „libertate totală” în limite clar impuse şi asumate.
Nicio mişcare, niciun gest, niciun cuvânt nu se spun la voia întâmplării în „O poveste japoneză”, totul este gândit milimetric, ceea ce, în ciuda aparenţelor, nu diminuează nimic din emoţie, ba dimpotrivă, o potenţează şi o conduce într-o altă direcţie.
Deşi îşi propune „doar” să spună o poveste şi o face cu farmecul unui bun povestitor care-şi ţine în plasă publicul, purtându-l ca-ntr-o magie dinspre o aşa-zisă realitate, către un al doilea strat în care realitatea schimbă dimensiunile, felul cum regizorul alege să monteze „Asasinarea unei femei în infernul de ulei” depăşeşte cu mult zona simplei expuneri. Oferă o poveste în poveste, rama cu ruinele bisericii acţionând ca o capcană pentru imaginaţia spectatorului, pe care apoi, odată câştigată de partea convenţiei propuse de el, o poartă prin toate zonele unei culturi ce-i e necunoscută, îi arată unghere, îl face să se bucure de lumină şi de culorile care umplu scena, iar în final îi oferă chiar o rezolvare a situaţiei neaşteptată. Neaşteptată, pentru că în cazul tânărului Yohei nu se mulţumeşte doar să expună faptele, ci îi îngăduie o scurtă călătorie într-o lume în care influenţele psihologiei lui Freud se fac încă simţite. Yohei poartă în sine, latent, un instinct de ucigaş, şi este un posibil „fiecare dintre noi”. Regizorul, în felul cum derulează scenele, vrea să ajungă la momentul la care să lase impresia că în situaţia respectivă „oricare dintre noi” ar fi procedat la fel. Dacă i-a reuşit este discutabil, evidentă este însă intenţia.
Trupa de la Sibiu – dacă îi amintesc doar pe Diana Fufezan, în rolul femeii ucise, şi pe Ciprian Scurtea, în rolul tânărului, sau pe Florin Coşuleţ, în rolul tatălui, îi nedreptăţesc pe ceilalţi, pentru că şi-au însuşit cu toţii şi tehnica, şi convenţia – intră în jocul de-a poveştile şi de-a timpul şi de-a convenţiile cu o seriozitate şi o disponibilitate pe care puţine trupe din ţară o au. Iar teoria lui Masahiro Yasuda, conform căreia, restricţionând mişcările actorilor şi obligându-i astfel la o stare de concentrare mentală superioară (specifică participanţilor la ceremoniile de ceai), ei pot exprima în alt fel un fond de reacţii sensibile la ce e în jur, se verifică pe deplin în spectacolul de la Sibiu. În care, atunci când veţi intra în sală, veţi descoperi un spaţiu pe jumătate simbolic, pe jumătate realist, al unei biserici vechi, cu o orgă spartă în spate şi o femeie aşteptând…
Print