Interviu realizat de Raluca Rădulescu
Jean-Guy Lecat face teatru de o viață. A început cu începutul, cum el însuși povestește, cumpărând răcoritoare pentru artiștii aflați la repetiție. A avut și șansa, și timpul și plăcerea de a învăța direct de la sursă. A semnat scenografia și costumele a zeci de spectacole de operă și de teatru, multe dintre ele celebre. Nu mai puțin de un sfert de secol a fost scenograful lui Peter Brook la celebrul Bouffes du Nord. A restaurat teatre, a făcut și ceva actorie, a lucrat cu marii creatori din ultimele zeci de ani și a predat scenografie la mai multe universități. E pasionat de arhitectură și de muzică, deplânge victoria cantității asupra calității în arta contemporană și, de asemenea, pierderea plăcerii de a face artă, ucisă adesea de viteză. Despre teatrul și lumea de azi, care se îndreaptă în toate direcțiile, cum el însuși spune, despre ce pierde și ce câștigă prezentul și mai ales despre necesitatea ca teatrul să stabilească o relație mai strânsă cu publicul am discutat cu Jean-Guy Lecat la recent încheiata ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Almada, Portugalia.
Jean-Guy Lecat, iată că de data aceasta ne întâlnim la festivalul de la Almada, și nu la un festival din România. Avem acum ocazia să vorbim despre un festival organizat de un teatru la a cărui construcție ați participat. Nu sunteți pentru prima dată aici.
E important că ne aflăm la Almada, la cel mai bun teatru din Portugalia. Există aici cele mai multe facilități, ca la Schaubühne. Împreună cu arhitectul, am făcut un teatru care nu e nici al viitorului, nici al trecutului, ci un teatru utilizabil mai ales pentru creatorii foarte preciși, motiv pentru care au existat multe discuții cu Joaquim Benite, la vremea aceea director al acestui Teatru Municipal din Almada. Am vrut să facem un teatru pentru el și cred că acesta trebuie să fie adevăratul scop: să faci un teatru pentru cineva. E mai ușor să faci un teatru pentru cineva decât pentru un destinatar pe care nu-l cunoști. Edilii din diverse orașe sau statul pur și simplu au construit multe teatre care încă nu au un director. Or, repet, e fundamental să construiești pentru cineva anume.
Dar, dacă se construiește pentru cineva anume, nu ne gândim și la cine ne… urmează? Niciunul dintre noi nu este nemuritor…
Exact asta e și ideea: am construit pentru oamenii de teatru, nu în abstract. Cum teatrul din Almada găzduiește în fiecare an un festival mare, ajung aici forme de teatru foarte diferite prin intermediul spectacolelor invitate din Germania, Anglia, America de Sud, poate din China sau din Rusia, de peste tot. Ne-am gândit la un teatru care să le dea posibilitatea tuturor artiștilor din lumea întreagă să se instaleze aici repede, alături de o mică echipă tehnică, pentru că nu este un oraș bogat, în care să mai existe încă zece teatre și unde să fie câteva sute de spectacole, realizate de mari regizori, de calibrul lui Peter Brook, Peter Stein etc. Din România nu au venit multe spectacole aici, dar au fost multe din Polonia, Rusia, Germania, Marea Britanie, America de Sud, Statele Unite.Toate trupele s-au instalat bine, n-a fost nicio problemă. Din acest punct de vedere, nu e un teatru futurist, ci un teatru care funcționează.
Să însemne asta că putem vorbi despre un teatru ideal? Există pentru dvs. așa ceva?
La New York am făcut un cu totul alt fel de teatru, mult mai aproape de teatrul elisabetan, unde energia e în mijlocul publicului. Teatrul de aici este unul tradițional, în care publicul și scena sunt spații separate. Dar ideea de a avea aceeași estetică pe scenă și în sală, de a putea face forme diferite pe scenă, de a lăsa publicului posibilitatea de a coborî direct în scenă, este cumva unică în lume. Nu este un teatru ideal pentru mine, dar cred că, dacă mi s-ar cere să fac un alt teatru, nu aș face ca aici, însă m-aș inspira puțin de aici, pentru că am văzut că funcționează foarte bine.
Dar v-ați putea imagina în vreun fel un teatru ideal?
Din punctul meu de vedere, teatrul ideal nu are nicio legătură cu publicul. Actorii ar putea juca în aer liber… Dar trebuie să ne apărăm de ploaie, ne trebuie liniște, astăzi ne trebuie o construcție nouă. Se fac prea multe teatre de modă veche. De exemplu, la București s-a restaurat un teatru vechi la prețul la care se face unul nou, când mai bine s-ar fi clădit unul nou. Dar suntem mult prea conservatori. Nu construim teatre ale viitorului, căci acestea ar fi teatre ale schimbării. Dacă vom continua să restaurăm, va fi din ce în ce mai mare distanța dintre tinerii creatori și formele teatrului, ceea ce e o mare greșeală. Este important să creăm forme noi, nu forme futuriste nefuncționale, ci lucruri noi, mai simple, mai economice, care nu le dau artiștilor în mod forțat, imediat, posibilitatea de a lucra, dar le oferă șansa de a găsi tehnologii noi și noi forme de teatru, ca să poată dezvolta lucruri încă necunoscute.
Din punctul meu de vedere, teatrul ideal nu are nicio legătură cu publicul. Actorii ar putea juca în aer liber… Dar trebuie să ne apărăm de ploaie, ne trebuie liniște, astăzi ne trebuie o construcție nouă. Se fac prea multe teatre de modă veche. De exemplu, la București s-a restaurat un teatru vechi la prețul la care se face unul nou, când mai bine s-ar fi clădit unul nou. Dar suntem mult prea conservatori. Nu construim teatre ale viitorului, căci acestea ar fi teatre ale schimbării. Dacă vom continua să restaurăm, va fi din ce în ce mai mare distanța dintre tinerii creatori și formele teatrului, ceea ce e o mare greșeală.
Circulați foarte mult în lume și zilele trecute spuneați că se caută prea mult formele și se uită substanța. Cum priviți teatrul dincolo de clădire, să spunem sau teatrul din interiorul teatrului?
Asta e marea întrebare azi. În anii 1970 se credea că filmul va lua locul teatrului, și noi am transformat mult teatrul în film. Era o evidență că teatrul va dispărea. Şi acum ne putem imagina același lucru. Suntem prizonierii unui sistem economic care ne face și prizonieri ai tehnologiei. Oamenii adoră tehnologia pentru că o stăpânesc bine. Tehnologia nu face dintr-un om un artist, chiar dacă putem face filme cu telefonul mobil. Trebuie să facem deosebirea între cel care are o privire diferită asupra lumii și ne ajută să ne trezim, să o vedem altfel – pictorul, sculptorul, creatorul de teatru – și omul care face un filmuleţeț cu mobilul, ca să se distreze, dar rămâne un om foarte plictisitor și insipid. Astăzi suntem captivi în această formă tehnologică. Problema e dacă avem mari artiști. Ori de câte ori se întâlnește cu un artist foarte bun, cu un text foarte bun, publicul e încântat. Or, în vremea noastră oamenii ajung artiști prea repede. Nu lucrează suficient și se va pierde exact ce este cel mai important: calitatea și căutarea ei. Artiștii de altădată lucrau întruna, iar și iar, ca să ajungă la lucruri mai subtile, mai bune, mai simple. Michelangelo, de exemplu, ca să picteze brațul lui Dumnezeu a trecut printr-o perioadă pur și simplu nebună ca să creeze doar un mic spațiu, o idee genială. Trebuie, deci, să redescoperim acest mod de lucru bine făcut în toate sferele societății. Și în restaurante, de pildă, mâncăm lucruri care nu sunt bune pentru că se fac foarte repede. Spectatorul, clientul, el trebuie să fie exigent, să le ceară artișrilor să facă eforturi. Eu lucrez mult cu tineri, cu studenți, care se reped imediat să aprecieze adesea lucruri mediocre, fiindcă nu au suficientă experiență. Pericolul este că dezvoltăm un fel de artă care nu e foarte interesantă. Am văzut la Praga instalații deloc interesante, de exemplu. Dacă nu învățăm ce e cel mai bun, nu putem face diferența între excelent și mediocru. Și, aici, la festivalul de la Almada, observăm cum se pun toate lucrurile la același nivel, că oamenii privesc la fel lucruri care nu se pot compara unul cu celălalt – o trupă foarte bună, un text minunat, adesea prost montat de câte un regizor care ține neapărat să fie original, să descopere idei extraordinare, dar, în cele din urmă, ascunde tot. Vedem, de asemenea, tineri care nu au idei, dar au multă energie și caută, cum este acea doamnă arheolog care a făcut un spectacol de patru ore doar cu niște obiecte mici, pornind de la un text extraordinar. Nu există reguli. Dacă există o certitudine, şi-anume că este că nu se lucrează suficient.
Ați sintetizat în câteva cuvinte un festival și o întreagă lume de creatori de teatru și de artiști, în general. Pentru că ați lucrat cu mari artiști de la finalul secolului XX și începutul secolului XXI, v-aș întreba dacă, totuși, în această confuzie nu există și tineri creatori care vă atrag atenția, care au ceva să vă comunice, la ale căror spectacole ați reveni.
Există, desigur, o mulțime de tineri foarte interesanți. Nu vreau să dau nume, dar în toate țările în care am ajuns am cunoscut astfel de oameni. Nu caută să fie originali, caută să facă ceva care să-i reprezinte. Privind lumea de acum, e greu s-o înțelegi pentru că merge în toate direcțiile. Observăm însă că oamenii au în continuare același probleme. În Portugalia, în fiecare săptămână un soț își ucide soția. Nu e nicio noutate, bineînțeles, dar noi trebuie să ne punem întrebări în continuare. Grav este că ne lipsesc marii autori. Ne lipsesc un Molière, un Shakespeare. Sper că vom avea mari autori și mari regizori. Din cauza situației economice, artiști cu potențial vor alege însă televiziunea și filmul, domenii în care există mai mulți bani decât în teatru.
Eu vreau să cred că există, totuși, speranță și pentru teatru…
Fără îndoială. Trăim într-o lume în care oamenii dorm mult, pentru că tehnica le permite să lucreze mai puțin. În Franța, angajații lucrează 36 de ore pe săptămână. Or, săptămâna are mult mai multe ore. Ce fac oamenii cu tot timpul care le rămâne? Iată marea întrebare. În toate țările occidentale s-a discutat mult despre democrația artei – cum arta ar trebui redescoperită și dezvoltată mai ales pe niveluri populare ale societății. E adevărat că tehnologia a făcut mult, că putem urmări în direct spectacole de operă la cinematograf. Există astfel de idei excelente și ele ar trebui dezvoltate mai departe, pentru toți tinerii care nu au posibilitatea să meargă la marile școli de artă și care vor să se familiarizeze cu toate artele. Ideea e să facem astfel încât tinerii să afle ce înseamnă calitate. Este problema secolului XXI. Astăzi avem cantitatea și suntem pe cale să pierdem calitatea.
Cât de bine credeţi că este să considerăm arta o marfă din care putem câștiga bani?
Arta a fost întotdeauna o marfă. În Grecia antică, teatrul era o întrecere. Și la romani teatrul era o marfă. În Renaștere a existat teatrul privat, tot o marfă, și bogătașii își făceau propriile teatre în vilele lor. S-a jucat teatru, s-au făcut și concursuri, dar și curse de cai în teatre, de-a lungul timpului. Apoi Biserica a stabilit o altă relație cu artiștii. Peste o mie de ani, în timpul dintre Antichitate și Renaștere, teatrul nici n-a existat. După aceea teatrul a fost interzis în Franța, fiind considerat, ca în Roma antică, un loc unde se pune la cale o revoluție. Teama de oamenii de teatru a existat mereu. Și într-un sens mai uman teatrul a fost întotdeauna asociat cu ideea de marfă. Marele scriitor francez Paul Claudel a spus ceva foarte important: nu textele, nu actorii sunt cele mai importante, ci comenzile. Cel mai important este să existe cineva care face o comandă.
În toate țările occidentale s-a discutat mult despre democrația artei – cum arta ar trebui redescoperită și dezvoltată mai ales pe niveluri populare ale societății. E adevărat că tehnologia a făcut mult, că putem urmări în direct spectacole de operă la cinematograf. Există astfel de idei excelente și ele ar trebui dezvoltate mai departe, pentru toți tinerii care nu au posibilitatea să meargă la marile școli de artă și care vor să se familiarizeze cu toate artele. Ideea e să facem astfel încât tinerii să afle ce înseamnă calitate. Este problema secolului XXI. Astăzi avem cantitatea și suntem pe cale să pierdem calitatea.
În zilele noastre, când tentațiile sunt atât de mari, pentru a vinde această marfă nu e nevoie de multe ori exact de lipsa calității?
Întotdeauna a fost așa. Pe vremea lui Shakespeare existau o mulțime de autori care după aceea au dispărut, vreo câteva sute, pentru că erau foarte slabi. Au existat o groază de pictori care au rămas anonimi, o mulțime de scriitori ale căror nume ne sunt necunoscute. Rămâne ce e cel mai bun. Dar, ca să existe așa ceva, e nevoie şi de… cantitate.
Sunteți un scenograf cunoscut în toată lumea. Ce șanse are scenografia să existe în acest secol al tehnicii și al posibilităților nelimitate de a construi decoruri?
Are o șansă uriașă. Știm că, încă din Grecia antică, teatrul s-a folosit mereu de progresul tehnic. De exemplu, a reacționat la fiecare schimbare a tipului de lumină întrebuințat în societate și a adoptat-o. În primul rând, el are nevoie de toată tehnologia, iar în al doilea rând aceasta contribuie la dezvoltare. Tehnologia însă nu dă idei, ci te ajută să le dezvolți. Acum trăim într-un sistem capitalist dominat de tehnică. Ea ne-a făcut prizonieri într-un sistem economic. Lucrez la un computer. Dacă se strică, nu pot lucra. Sunt prins într-un sistem din care nu pot ieși. E o mare problemă pentru teatrul de azi. Dacă e ceva important pentru artiști, acel lucru este să-și apere libertatea de a gândi, de a crea, de a nu fi prizonierii tehnologiei. Încerc să-i dezobişnuiesc pe studenți de obiceiul de a începe de la formă. Ei sunt de la început prizonierii formei, căci nu pot dezvolta o formă, dacă ea nu este rezultatul unei idei. Încerc să le arăt că trebuie să facă invers. E adevărat că e seducător să folosești forma, fiindcă există, de exemplu, tehnici de lumini extraordinare. Există un festival dedicat lor la Lyon, se pot face clădiri întregi din lumini etc. E clar că trăim într-un secol fantastic din punct de vedere al tehnicii și încă nu s-au făcut toate descoperirile! Numai că ideile nu vin așa. Tehnologia trebuie să fie în slujba ideilor. Teatrul este acum altceva. Multe arte s-au apărat prin intermediul tehnicii. Filmul a devenit foarte tehnicizat. Vedem pe ecrane adevărați monștri, care se comportă ca și cum ar exista în realitate. La teatru asta nu se poate. Imaginarul teatral s-a schimbat radical și acum trebuie să vină de la spectator. La cinema vine de la creator, iar noi acceptăm ce vedem pe ecran. Teatrul ori rămâne cu totul altceva, ori se va pierde. Teatrul de azi trebuie să-i sugereze publicului, care va participa mai mult, cu imaginarul și cu imaginația lui, și va inventa lucruri care de fapt nu se pot arăta pe scenă: marea, munții. Dar se poate sugera orice, ceea ce depinde mult de munca artiștilor. Astăzi decorul e mult mai important decât odinioară, lumina a căpătat și ea o mare importanță.
Ce rol mai are decorul, dacă lumina devine mai importantă?
În viața normală, oamenii trăiesc în două universuri: în natură, univers construit de Dumnezeu, și în arhitectură, univers pe cale de a fi construit de arhitecți. Lumina mai are puțin și va crea un al treilea spațiu, care nu exista înainte. Înainte aveam soarele și, seara, lumina artificială la care citeam. Acum universul luminii este un univers de sine-stătător, luminii i se asociază un adevărat univers, cum vedem, de altfel, la calculatoare, la telefoanele mobile, peste tot. Apare astfel o nouă formă de spațiu, ceea ce e cu adevărat interesant. În teatru, miniaturizarea luminii ne arată costume fosforescente, cu LED-uri în țesătură, și alte lucruri care probabil că vor schimba total spectacolul viitorului. Nu datorită arhitecturii, ci prin folosirea luminii are loc un progres în teatru.
Aşadar, din perspectiva scenografului Jean Guy Lecat, teatrul mai are nevoie de scenografie?
Trăim într-un univers foarte evoluat. Filmul și televiziunea își fac treaba foarte bine. Că ne place sau nu calitatea a ceea ce vedem, asta e altă poveste. Vedem imagini extraordinare în filme și teatrul nu mai are nevoie să facă așa ceva. Natura teatrului s-a schimbat, deci, și trebuie să se întoarcă mult mai mult spre participarea publicului, cu imaginarul lui. Trebuie să arătăm, altfel spus, lucruri care să-i permită spectatorului să-și imagineze marea, Munții Himalaya, pe Dumnezeu, ceea ce nu putem arăta. În veacurile XVII-XVIII artiștii l-au arătat pe Dumnezeu pe scenă, ceea ce azi nu se mai poate. Însă a devenit foarte importantă atmosfera creată de spațiu și de lumină. Prin urmare, aș spune că azi menirea scenografiei este pur și simplu să sugereze. Avem nevoie de scenografie și de lumină, care e un nou spațiu în teatru. Educația scenografilor trebuie să se schimbe și trebuie să învețe neapărat și arta eclerajului.
Frumoasa idee care este teatrul nu va muri, ci se va transforma dincolo de tehnologie. Mulți regizori își pierd o groază de timp, după părerea mea, cu chestiuni de tehnologie și nu mai au timp să lucreze cu actorii. Așa se nasc spectacolele-hibrid – au lucruri bune, dar nu și actori buni.
Cui îi aparține teatrul viitorului?
Frumoasa idee care este teatrul nu va muri, ci se va transforma dincolo de tehnologie. Mulți regizori își pierd o groază de timp, după părerea mea, cu chestiuni de tehnologie și nu mai au timp să lucreze cu actorii. Așa se nasc spectacolele-hibrid – au lucruri bune, dar nu și actori buni. În Occident se repetă pentru un spectacol patru-cinci săptămâni. Șansa de a repeta opt săptâmâni (din care două se petrec în discuții la masă) e rară. Dacă în cele patru-cinci săptămâni oamenii se ocupă și de tehnnologie, rămâne un timp infim pentru lucrul efectiv. Nu regizorul trebuie să se ocupe de tehnologie, cum se întâmplă prea des azi, cu majoritatea tinerilor. Al doilea pericol este acela de a pierde plăcerea poeziei ce iese din gura actorului. Când ești actor, ai minunata șansă de a spune lucruri atât de frumose dintr-un text, de a transforma cuvintele în prezențe, de a da viață unor lucruri care ne vor tulbura și ne vor emoționa, astfel încât unii vor izbucni în lacrimi. Cred că actorul trebuie să se străduiască din răsputeri ca să creeze efectul sublim, să atingă frumusețea. Or, astăzi i se alocă prea mult timp formei și elementului vizual, dar nu și ideii că spectacolul trebuie să fie o plăcere și pentru urechi. Iată, probabil, una dintre schimbările care se vor petrece, pe care probabil că o vom regreta parțial. Nu putem înlocui imaginarul cu imagini sau teatrul cu filmul. Există spectatorul care-și imaginează universul lui personal prin intermediul imaginilor pe care el însuși le creează cu ajutorul a ceea ce se petrece pe scenă, pornind de la text, când auzim o anumită frază de Shakespeare. Restul e tăcere – aceste cuvinte cuprind ceva enorm, o imensitate. Așa ceva nu se poate arăta pe scenă. Unele lucruri nu putem decât să le trăim în interior, cu sensibilitatea, cu emoțiile noastre personale. Cel mai frumos lucru posibil la teatru este să-i lăsăm spațiu spectatorului ca să poată trăi teatrul, și nu să-l supunem cu imagini care vin, vin, tot vin și nu-i lasă timp să trăiască în interiorul lui. În al doilea rând, teatrul rămâne un loc de întâlnire. Nu mergem acolo numai ca să vedem spectacole, ci devenim astfel membri ai unei societăți, ai unei comunități. Trăim împreună emoții foarte puternice. În întunericul sălii de cinema, nu trăim la fel. Or, să împarți același emoții cu cel de lângă tine e foarte frumos. În lumea noastră violentă, e ceva de neînlocuit. De ce se joacă Romeo și Julieta în zilele noastre? Pentru că tragedia lor există în noi… Tot timpul e nevoie de asemenea spectacole pentru a retrăi, pentru a explora aceste zone și posibilități de a ajunge la situații similare. În Franța, 1.800 de tineri educați au declarat război pentru că nu-și găseau sensul vieții. Societatea noastră nu le mai dă posibilitatea de a-l găsi. Nu-i putem învinovăți. Dimpotrivă, trebuie să ne întrebăm cum se face că o societatea sofisticată cum e a noastră a ajuns la așa ceva. Romeo și Julieta încalcă reguli ca să trăiască ceva intens. Se iubesc și asta le e de ajuns. Nu e nevoie de rațiune și de politică. După o noapte petrecută înpreună, când se crapă de ziuă, Shakespeare ne arată lucruri de o finețe rară, de o mare frumusețe, vorbind numai depre lumină și despre păsări. Nu se vor mai revedea. Ea știe că, pentru el, a rămâne ar însemna a muri. Sunt mult prea tineri ca să trăiască ceva atât de puternic. Iar Shakespeare ne arată asta cu toată frumusețea lumii. Dacă o umplem cu tehnologie, scena asta e pierdută.
Vă imaginați făcând altceva decât scenografie, meseria dvs. de-o viață?
Da, bineînțeles. Pot face multe alte lucruri. Mi-ar plăcea să am timp pentru ele. Nu există categorii în viață, există viața pur și simplu. Teatrul este viață și multe alte lucruri sunt la fel. Mi-ar plăcea enorm să fiu muzician. Muzica e o lume incredibilă care mă fascinează. Există oameni care ascultă muzica pe care o cântă omul de alături și pot intra în interiorul lui, sunt capabili de emoții și tulburări profunde intrând în acest univers. Eu însă nu am ureche muzicală și n-aș putea fi muzician! Așa e viața. Da, pot face și altceva. Predau, de exemplu, și cred că studenții mă ascultă cu plăcere. Și pentru mine e o plăcere enormă să mă întâlnesc cu ei. Îmi place la nebunie arhitectura, pe de altă parte, am lucrat cu un arhitect zece ani, dar nu mi-am luat diploma de studii pentru că nu voiam să mă fac arhitect. Dar scenografia e arhitectură. Numai că arhitecții de azi trebuie să întocmească dosare de securitate și să scrie hârțoage multe, ceea ce e insuportabil, fac mai multă administrație decât desen.
Ați lucrat cândva într-o uzină.
Da, înainte să mă apuc de teatru. Am fost desenator industrial și trebuia să inventez mașinării, ceea ce era pasionant. Tatăl meu era bolnav și trebuia să-l duc cu mașina în fiecare zi, după care veneam la lucru. Din ziua în care a murit nu m-am mai dus. Am mers la un festival la care lucra fratele meu mai mare, am început să învăț meserie în teatru cumpărând sticle de Coca Cola pentru artiști și scriind numere pe scaune. Am început cu începutul și, încetul cu încetul, am învățat tot ce mi-a trebuit. N-a fost nevoie să forțez cumva lucrurile mergând la universitate. Când lucrezi cu profesioniști înveți mult mai repede. Regulile, timpul, cerințele, banii sunt mult mai importante. Dacă știi că doi litri de vopsea costă mult, înțelegi ceva, pe când educația universitară nu e tocmai același lucru. Dacă privesc la propria mea viață, nu-mi vine să reneg nici măcar cinci minute din ea. Tot ce am făcut a fost interesant și am avut într-adevăr șansa de a cunoaște oameni care m-au învățat mult.
Am fost desenator industrial și trebuia să inventez mașinării, ceea ce era pasionant. Tatăl meu era bolnav și trebuia să-l duc cu mașina în fiecare zi, după care veneam la lucru. Din ziua în care a murit nu m-am mai dus. Am mers la un festival la care lucra fratele meu mai mare, am început să învăț meserie în teatru cumpărând sticle de Coca Cola pentru artiști și scriind numere pe scaune. Am început cu începutul și, încetul cu încetul, am învățat tot ce mi-a trebuit.
Printre ei, regizorul Peter Brook.
Nu numai Peter Brook, căci am lucrat cu mulți regizori, am colaborat cu Living Theatre și cu Jean-Louis Barrault, cu mari maeștri, cu o mulțime de arhitecți și doctori în teatru. E adevărat, colaborarea cu Peter Brook a fost una foarte lungă, poate prea lungă. Am lucrat împreună 25 de ani. Cred că ne-am spus tot și că ar fi trebuit să plec mai devreme. Nu regret însă nimic. În ultimii cincisprezece ani, de când n-am mai colaborat cu el, am făcut lucruri foarte interesante, dar complet diferite: am lucrat cu arhitecți, am coordonat actorii pe scenă ca regizor, am predat într-o mare universitate americană. Sper să mai trăiesc încă cincizeci de ani ca să pot face lucruri noi. Când l-am cunoscut pe Peter Brook eram încă tânăr, aveam vreo treizeci de ani, nu eram tocmai foarte experimentat, încă puteam să învăț. El are în primul rând marea calitate de a asculta. Apoi, are calitatea de a strânge laolaltă. De a strânge toate acele energii și de a le orienta într-o direcție. Nu se pierde în lucruri imposibile și în forme, ci merge spre scopul ales. Reflectează serios la idee înainte de a dezvolta forma, invers decât se face acum. Când am început să lucrez cu el, de exemplu, a trebuit să caut un spațiu în Statele Unite. M-am angajat pentru 6 luni, am rămas 25 de ani. Când l-am întrebat ce vrea, ce caută, mi-a răspuns: Nu știu. Dar o să recunoașteți dvs. când o să găsiți. Iată ceva ce știam din credința mea creștină. Iisus spune: O să mă recunoașteți. Atunci, tânăr fiind, n-am acordat nicio atenție acestor cuvinte. Cu Peter Brook însă, mi-am dat seama că recunosc. Iată unul dintre lucrurile cele mai importante pentru mine. Nu știm de ce funcționează lucrurile pe scenă, dar recunoaștem că funcționează. Nu e nevoie să înțelegem de ce.
După atâția ani de profesie, ce e teatrul pentru Jean-Guy Lecat?
Un alt fel de a concepe viața și de a împărtăși toată sensibilitatea pe care mi-o dă viața. Nu poți fi artist dacă nu ți-e dat să fii. Nu universitatea te face artist. Nu e un microb, ci un alt fel de a privi lumea. Când eram copil și încă nu începusem să merg, mă uitam la cer și tata zicea că am liniște. Teatrul îmi dă această liniște.
Print